O familie nu avea decât un copil. Dar, o boală nemiloasă îl cuprinse pe copil şi într-o noapte pe când aţipiseră părinţii lângă el, copilul a murit. Când s-au trezit, s-au uitat la copil şi li s-au părut că doarme liniştit. Au suflat uşuraţi şi vorbeau bucuroşi, că poate boala o fi încetat. A trecut un ceas, două, trei, au început să se nelinştească pentru că nu se trezea copilul. S-au dus mai aproape să-l vadă dacă suflă, şi, înfricoşaţi, au văzut că era mort copilul lor.
Au început să plângă şi să bocească că s-a dus bucuria vieţii lor şi nădejdea bătrâneţilor. Toată ziua au făcut pregătiri, pentru a face o înmormântare frumoasă. Seara, obosiţi de lucru şi de atâta plâns, au adormit. Mama copilului, s-a rugat toată ziua lui Dumnezeu să-i mai arate copilul viu, iar tatăl la fel. Supăraţi, ziceau că, numai aşa mai pot crede în Dumnezeu. Dacă un singur copil au avut şi pe acela i l-au luat, atunci, cum pot să mai creadă în mila Lui de oameni, şi în bunătatea Sa? Şi cu astfel de gânduri s-au culcat.
În vis, vine la mamă, un tânăr îmbrăcat în haine albe şi-i zice:
– Hai cu mine să-ţi arăt copilul!
Ea, s-a dus cu tânarul acela. Au intrat într-o grădină plină cu tot felul de pomi, cu flori şi iarbă pe jos, cu cântec de multe păsărele, cu o lumină plăcută, acolo şi-a văzut copilul îmbrăcat într-o cămăşuţă de sus până jos, albă şi strălucitoare, era împreună cu multe cete de copii ce se plimbau prin acea grădină şi cântau de fericire. Atunci, ea, a dat să-l strige, dar tânărul n-a lăsat-o şi s-a trezit.
Avea o oarecare mângâiere în suflet pentru că-şi văzuse copilul atât de fericit, dar, inima ei dorea să fie în lume cu ea şi a început să plângă din nou. A doua zi, a continuat cu pregătirile pentru înmormântare, iar seara şi-a făcut rugăciunea în acelaşi felul, cerând de la Dumnezeu să-l aducă înapoi pe copil şi a adormit. Tânărul acela, i s-a arătat din nou în vis. A luat-o şi a dus-o într-un loc întunecos, o peşteră, unde i se părea că aude plânsul copilului ei. Ea îl întreabă pe tânăr dacă este copilul ei şi dacă îl poate vedea. Atunci, întunericul s-a ridicat şi a văzut pe un tânăr ce semăna cu copilul ei, însă, era mai mare, stătea într-o mocirlă urâtă plină de gângănii ce îl muşcau îngrozitor. Ea, a rămas nedumerită, tânărul a dus-o înapoi şi ea s-a trezit. Era foarte înspăimântată şi nu ştia ce să creadă pentru că tânărul din acea mocirlă semăna leit cu fiul ei, numai că, era mai mare. Cu o seară în urmă îl văzuse pe fiul ei în acea grădină frumoasă şi se mira, câd a avut timp să crească şi cum de ajuns acolo? Dar neputând să-şi explice, a crezut că a fost doar o nălucire şi a început să plângă din nou şi să ceară de la Dumnezeu copilul înapoi. Venind preotul, pentru a face slujba înmormântării, l-a primi cu mare tânguire şi cu făgăduiţa că, nu va mai crede în Dumnezeu de nu-i va da copilul înapoi.
Atunci, Dumnezeu a poruncit să se întoarcă sufletul copilului înapoi în acel trup. Sufletul venind până la trup şi când l-a văzut putregai şi atât de urât, nu voia să intre. Iar îngerul, i-a zis:
– Trebuie să te întorci în lume, pentrucă părinţii tăi te cer şi nu voiesc ca tu să fii aici.
Sufletul copilului a intrat cu mult plâns în acel trup şi trupul capătă viaţă. Văzând lumea această minune, s-a speriat. Văzându-l părinţii înviat, l-au îmbrăţişat, şi l-au dus casă cu multă bucurie. Trecând an după an, copilul a crescut mare şi a început să înveţe tot felul de obiceiuri rele ce sunt în afară de lege. Părinţii, primeau ocară de la oameni pentru educaţia rea a copilului. Copilul fura, bătea, fuma, înjura, desfrâna, s.a.m.d.
Adesea îşi ziceau părinţii că, mai bine îl lăsau să fi fost mort, decât atâta ruşine să primească de pe urma lui.
Într-o bună zi, copilul lor la vârsta de 20 de ani, s-a dus la furat cu alţi tineri de seama lui şi cu această ocazie au ucis pe omul care păzea şi care se trezise de gălăgia lor.
Autorităţile i-au prins şi i-au judecat condamnându-i la moarte, pentru ca să fie moarte pentru moarte.
Părinţii, de mare supărare nu mai puteau nici să mănânce, nici să se odihnească, şi nici în lume nu mai puteau să iasă de ruşine. Şi aşa trudiţi de multa lor supărare, adormiseră copleşiţi de atâta oboseală şi durere. Tânărul îmbrăcat în haine albe, a venit la ei şi le-a zis:
– Haideţi cu mine, până la fiul vostru, pentru că vă cheamă!
Şi ei bucuroşi s-au sculat şi în mare grabă au plecat. Tânărul luminat, i-au dus în aceeaşi peşteră întunecoasă de mai înainte, cu mult noroi şi plin de gângănii, unde, aud ţipând glasul fiului lor. La porunca tânarului, întunericul s-a ridicat şi au văzut pe fiul lor în acel loc chinuindu-se şi ţipând de durere cum îl muşcau acele gâmgănii. Părinţii copilului, au început şi ei să plângă şi căutau să-l scoată de acolo. Însă copilul lor, le-au zis:
– N-aţi voit să fiu în grădina cea frumoasă unde eram fericit şi mă jucam cu copii de seama mea, aţi voit să fiu aici! Şi, întunericul s-a lăsat peste acea peşteră, iar ei s-au trezit spunându-şi cele văzute şi au zis:
– Mari sunt minunile Tale Doamne şi cine poate să înţeleagă pasul omului decât Tu – şi, au murit.
Lasă un comentariu
