LEON DĂNĂILĂ – „În creier se intră de mână cu Dumnezeu”

Apreciează-ne pe Facebook

Domnule doctor, aveţi o activitate ştiinţifică impresionantă, sunteţi profesor, cercetător, autor de tratate şi lucrări de specialitate şi unul dintre cei mai cunoscuţi neurochirurgi din lume. În ce mo­ment al vieţii dumneavoastră aţi simţit că vreţi să urmaţi medicina?

Întotdeauna mi-a plăcut să ajut oa­menii, să alin suferinţele celor din jurul meu, să fiu de folos altora. Aveam doar vreo doisprezece ani când am găsit o carte ruptă, aruncată pe marginea drumului. Am luat-o şi am văzut că era o carte medicală, în care se explica cum se face o ceza­riană. Am citit-o cu mare atenţie, dar cum lipseau nişte pagini din ea, am rămas cu multe semne de întrebare.

Fiind curios din fire, ani de-a rândul, după aceea, m-am tot gândit la ea şi mi-am promis să nu mă las până când nu voi cunoaşte tainele corpului ome­nesc. Drept să spun, eu n-am fost un tocilar, în şcoală nu învăţam decât ceea ce-mi plăcea, la unele materii m-am târâit cum am putut, numai să fiu lăsat în pace de profesori şi să pot citi ceea ce voiam. Îmi plăceau doar ştiinţele naturale şi am citit pe neră­su­flate toate cărţile de specialitate din bi­blioteca şcolii. Am apreciat şi bio­grafiile marilor naturalişti, cea a lui Babeş şi a lui Pasteur, pentru dăruirea lor în ştiinţă.

Am citit chiar şi cărţi tehnice, de practică medicală, pentru instruirea surorilor şi a asistentelor şi am fost foarte activ în cadrul cercului de ştiinţele naturii, ţinut de un dascăl minunat, care a ştiut să-mi menţină curio­zitatea trează. Aşa am ajuns ca la sfârşitul liceului să fiu ferm hotărât să urmez medicina. În vremea aceea, şcoala pe care o terminai trebuia să-ţi dea o adeverinţă, o recomandare cu care te înscriai la facultate.

Secretarul şcolii a fost foarte mirat, când i-am spus că mi-am ales medicina. Mi-a zis să-mi văd de treabă, că sunt copii din familii cu bani, copii de directori, care au note mult mai bune ca ale mele, cu zece pe linie, şi nu au curajul de a merge la medicină. I s-a părut secretarului că sunt obraznic, dar nu am dat înapoi. E adevărat că eu proveneam dintr-o familie extrem de modestă, de agricultori, mama avea doar patru clase şi tata a fost neştiutor de carte, cu alte cuvinte, eu n-am avut susţinere absolut deloc din partea nimănui.

Am fost doar eu singur, şi bunul Dumnezeu m-a ajutat să nu mă dau bătut. Am obţinut până la urmă hârtia de la secretar şi m-am dus la examen la Iaşi. Dintre toţi colegii mei, doar eu am intrat. Aşa că eu cred şi spun asta, ca un sfat pentru tineri, dacă simţi că-ţi place ceva foarte mult, e bine să-ţi urmezi calea şi să perseverezi. Numai aşa poţi câştiga pariul cu viaţa.

Afirmaţi, cândva, că „neurochirurgia este precum arta unui bijutier”, că este „regina ar­telor chirurgicale”. Cum aţi ajuns să slujiţi o „re­gi­nă” atât de pretenţioasă? De ce aţi ales-o?

-După facultate, am primit post la spitalul din Comăneşti. Deşi era salariul mai mic, aveam şansa să întâlnesc mai multe cazuri medicale, decât la o circumscripţie sanitară obişnuită. Eram bucuros când alţi medici plecau în concediu, pentru că aşa puteam să lucrez şi în secţiile lor. Am trecut prin toate şi am învăţat astfel foarte mult şi m-am gândit ca la examenul de rezidenţiat să aleg Bucureştiul, pentru că existau mai multe posibilităţi de studiu. Aşa am ajuns la neurochirurgie, secţia care era coordonată de profesorul C. Arseni, renumit pentru severitatea lui.

Eram tânăr, dornic de afirmare, dar Bucureştiul m-a primit cu ostilitate. A fost greu de luptat cu pseudovalorile din acea vreme, cu cei care se sus­ţi­neau unii pe alţii în funcţii girate politic. M-a ajutat enorm faptul că aveam talent la chirurgie şi că mi-am văzut de treaba mea. Am studiat şi am scris foarte mult în acei ani, ca urmare a expe­rien­ţelor şi cercetărilor pe care le fă­ceam. Mi s-au pus mereu beţe în roate şi a trebuit să lupt tot tim­pul ca să rămân în picioare.

Da, viaţa m-a nedreptăţit, dar nu m-a doborât, m-a făcut mai atent şi mai activ. Ceea ce am început am dus întotdeauna la capăt şi nu m-am lăsat până nu am înţeles bine cauzele fenomenelor şi ale bolilor. Am ajuns în echipa pro­fe­sorului Arseni, pentru că i-am dovedit că sunt un bun profe­sionist. Numai că tot de aici au început apoi şi piedicile, dar eu am fost şi sunt răbdător din fire, blajin ca toţi moldovenii.

-În câţi ani se formează un bun neurochirurg? Ce calităţi trebuie să aibă?

-Cam în cincisprezece ani, după aceea meseria de neurochi­rurg devine artă, devine estetică pură. Un bun neurochirurg tre­buie să fie inventiv, să aibă ma­nualitate, simţ estetic, talent, dar înainte de toate, să aibă har. Mai demult, se opera cu tehnică primitivă, nu exis­tau ins­tru­men­tele potrivite, mor­ta­litatea postope­ra­torie era în jur de 50%. Există sta­tistici, profesorul Ar­seni ţinea sub cheie aceste infor­ma­ţii, ca să nu se ştie, de fapt, care era realitatea. Eu am reuşit să fac co­pii după ele şi pot oricând să do­ve­desc că am redus mor­ta­litatea în in­ter­venţiile neu­ro­chirurgicale, de la 50, la 4%.

E adevărat că acest lu­cru a fost posibil numai după ce am introdus micro­scopul ope­ra­tor, cu care am lucrat după ce am prins o bursă în străi­nătate. Atunci am văzut care sunt teh­nicile lor şi cum se explică reuşitele opera­ţii­lor făcute de străini. Aveam deja cam treisprezece ani de prac­tică opera­to­rie când am ajuns la New York, locul în care, cu adevărat, s-a născut neurochirurgia. Acolo am văzut ce înseamnă medicină de perfor­manţă.
Sursă: logosul.ro

Lasă un comentariu