Luam Crucea si calatorim prin postul mare pe calea spre Împaratie. Când spui suflet, spui de fapt viaţă, şi chiar citim în unele traduceri: „cine va voi să-şi scape viaţa sa” şi: „cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine o va scăpa” Amândouă traducerile au aici acelaşi înţeles. Pentru că cine va căuta să-şi scape cu orice preţ viaţa cea muritoare, o va pierde până la urmă nu numai pe aceasta, ci le va pierde pe amândouă: şi viaţa muri¬toare şi viaţa veşnică. Pe cea muritoare pentru că este supusă morţii şi oricât de mult ar izbuti s-o lungească, tot la moarte ajunge până la urmă; iar pe cea veşnică o va pierde pentru că nu a făcut nimic ca să o aibă. Dar cine se osteneşte să câştige viaţa cea fără de moarte în Hristos, are s-o primească şi are s-o aibă în veşnicie, chiar dacă pe cea vremelnică a pierdut-o. Poate cineva să-şi piardă viaţa vremelnică, muritoare, pentru Hristos şi pentru Evanghelie, fie în caz extrem, când se jertfeşte şi moare martir pentru Hristos şi pentru sfânta lui Evanghelie, sau atunci când, nesocotind viaţa aceasta păcătoasă şi nevrednică, se dăruieşte cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi cu toată puterea sa lui Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I totul Lui şi aşteptând de la El totul. Se poate ca cineva să-şi piardă viaţa luându-şi-o singur, sau dându-şi-o pentru nimic, dintr-o ceartă sau dintr-o neînţelegere. Nu unuia ca acesta i s-a fă¬găduit că are să-şi scape sufletul, pentru că zice: pentru Mine şi pentru Evanghelie. Hristos şi Evanghelia sunt nemăsurat mai mari de¬cât sufletul nostru. Sunt cele mai mari bogăţii, şi în timp şi în veş¬nicie; nimeni n-ar trebui să şovăie a da orice numai ca să le câştige pe acestea!
De ce spune Domnul: şi pentru Evanghelie? Nu ajunge să zică: pentru Mine? Nu ajunge. Domnul spune: pentru Mine şi pentru Evanghelie, ca să înmulţească omului temeiurile de a muri sieşi şi a vieţui lui Dumnezeu, şi ca astfel să se poată mântui cât mai mulţi. Se mântuieşte, aşadar, cel care îşi pierde pentru Hristos viaţa, pentru Cel Viu, Cel fără de moarte. Şi se mântuieşte şi acela care îşi pierde viaţa pentru lucrările lui Hristos, fie şi pentru un singur cuvânt al Lui. Domnul este legiuitorul vieţii; cine se jertfeşte pentru legiuitor, se jertfeşte pentru legile puse de El, şi de asemenea: cine se jertfeşte pentru legile Lui, pentru El se jertfeşte. Socotindu-Se pe Sine împreună cu lucrările şi cu cuvintele Sale, Domnul deschide drum larg spre mântuirea multora.
Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Cuvintele acestea aruncă o lumină mare asupra celor dinainte. Din ele se vede că Dumnezeu socoteşte sufletul omului mai de preţ decât lumea toată. Se vede de asemenea ce fel de suflet trebuie să piardă omul ca să se mântuiască: sufletul vătămat, sufletul molipsit de lume, încovoiat de lume, înrobit de lume. Pierzând acest aşa-zis suflet, omul şi-l scapă pe cel adevărat; dacă retează de la sine viaţa cea mincinoasă, i se va da viaţa adevărată.
Ce folos ai să câştigi toată această lume ce se îndreaptă spre pieire, şi să-ţi pierzi sufletul menit mântuirii? Lumea se apropie de sfârşit, şi va fi lepădată ca o haină veche. Iar sufletele adevărate, sufletele care îl iubesc pe Hristos, se vor înălţa atunci în împărăţia veşnicei tinereţi. Sfârşitul lumii este începutul vieţii celei noi a sufletului. La ce bun ar avea omul lumea de care curând oricum se va despărţi? La ce bun, când lumea întreagă, într-un viitor ce nu-i departe, se va risipi şi va dispărea ca un vis care a trecut? De ce folos o să-i fie un leş zăcând neajutorat ? Ce o să dea în schimb pentru sufletul său? Chiar dacă toată lumea ar fi a lui, Dumnezeu tot n-ar primi-o în locul sufletului său! Dar lumea nici măcar nu-i a lui. Lumea e a lui Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a dat-o omului spre dobândirea unui bun şi mai mare, şi mai preţios. Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului este sufletul zidit după chipul Său.
Si acest dar Dumnezeu vrea, la vremea potrivită, să I se întoarcă. Omul nu poate să-I dea nimic în schimb lui Dumnezeu pentru sufletul său. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu va primi rob în locul regelui, nici lucru pieritor în locul celui fără de moarte.
O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? Câtă vreme e în trup, omul e vrăjit de multe lucruri pe care le socoteşte de preţ; dar când se desparte de trup, îşi dă seama – O, de n-ar fi prea târziu! – că în afară de Dumnezeu şi de suflet nimic nu are preţ. Deci nu are ce să dea, în locul sufletului. O, ce primejdie, ce jale pe sufletul păcă-tos când vede că toate legăturile cu lumea i s-au tăiat, şi stă gol şi lipsit de toate în lumea cea de duh! Pe cine să strige într-ajutor? Al cui nume să cheme? De poala veşmântului cui să se ţină când se vede căzând în abis pentru totdeauna? Fericiţi cei care, în lumea aceasta, au ajuns la dragostea lui Hristos şi au învăţat să cheme nu¬mele Lui ziua şi noaptea, odată cu răsuflarea şi cu bătăile inimii! Deasupra abisului vor şti pe cine să strige, vor şti al Cui nume să cheme. Vor şti de poala hainei Cui să se ţină. Cu adevărat, vor fi înafară de orice primejdie sub aripa Domnului lor.
Dar iată ce este mai înfricoşător între toate temeiurile de frică pentru cei care, în viaţa aceasta, nu se tem de păcat. Spune Domnul: Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Luaţi aminte, voi toţi care aveţi credinţă: nu vă bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta peste hulitorii care nu se căiesc; iar la înfricoşata Judecată dreptatea va lua locul milei. Luaţi aminte, voi toţi cei care, cu fiecare zi, vă apropiaţi tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli! Lu¬aţi aminte, întipăriţi-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaş al vostru, ci prietenul cel mai bun.
Aceleaşi buze care pe cruce au dat iertare duşmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte grozave, grozave dar drepte. De cel care se ruşinează de Hristos în acesta lume, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri. Cu ce ai să te mândreşti, omule, dacă lui Hristos îi va fi ruşine cu tine? Dacă-ţi e ruşine de Viaţă, înseamnă că te mândreşti cu moartea; dacă-ţi e ruşine de Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna; dacă ţi-e ruşine cu Mila, te mândreşti cu facerea de rău; dacă ţi-e ruşine cu Dreptatea, te mândreşti cu nedreptatea. Dacă ţi-e ruşine cu Patima de pe cruce, înseamnă că te mândreşti cu închinarea la lume; dacă ţi-e ruşine de Nemurire, te mândreşti cu stricăciunea şi cu mormântul! Atunci, în faţa cui te vei ruşina de Hristos? În faţa unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca Hristos. Atunci de bunăseamă te ruşinezi de Hristos faţă de cineva mai mic decât Hristos. Ţi-e ruşine de părintele tău în faţa unui urs, sau se ruşinează fiica de mama ei în faţa unei vulpi? Cum să te ruşinezi de Cel Bun în faţa celui rău, de Cel Curat în faţa Celui necurat, de Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel înţelept în faţa nebunului? De ce să te ruşinezi cu Domnul slavei in faţa unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta îți joacă mereu înaintea ochilor pe când Domnul nu Se vede? Puțin, doar puţin mai este şi va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui ca praful pe care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te ruşinezi atunci, nu de împăratul Slavei ci de tine însuţi, omule; dar atunci nu-ţi va mai folosi la nimic ruşinea. Mai bine să-ţi fie ruşine acum, rată vreme ruşinea îţi mai e bună la ceva! Să-ţi fie ruşine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor.
De ce spune Domnul: de Mine şi de cuvintele Mele? Cine se ruşinează de Mine înseamnă: cine se îndoieşte de dumnezeirea Mea, şi de întruparea Mea din preacurata Fecioară, şi de suferinţele Mele pe Cruce, şi de Învierea Mea, şi cine se ruşinează de puterea Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi. Cine se ruşinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e ruşine de Evanghelie şi tăgădu¬ieşte învăţătura Mea, sau cine îmi răstălmăceşte vorbele şi aduce, prin erezie, neodihnă şi lupte între credincioşi, sau cine se poartă cu obrăznicie faţă de dezvăluirile şi învăţăturile Mele, înlocuindu-le cu învăţături străine, sau cine le ascunde şi le trece sub tăcere în faţa puternicilor acestei lumi, acela se ruşinează de Mine şi se teme pentru sine însuşi. Cuvintele lui Hristos sunt Testament dătă¬tor de viaţă, aşa cum sunt şi Patimile Sale, şi Trupul şi Sângele Său. Domnul nu-Şi desparte cuvintele de Sine însuşi, nu le dă mai puţi¬nă însemnătate. Cuvântul lui nu poate fi rupt de El. Cuvântul are lot atâta putere cât şi Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curăţat prin cuvântul său suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat morţi. Cuvântul Lui e ziditor, curăţitor, de viaţa dătător. De ce atunci sa ne pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie: şi Cuvântul era Dumnezeu.
Mântuitorul numeşte neamul acesta desfrânat într-un înţeles mai larg, tot aşa cum profeţii din vechime numeau desfrânare închinarea la alţi dumnezei (Iezechiel 23, 37). Oricine îşi lasă soţia şi îşi ia altă femeie este curvar; şi cine uită de Dumnezeul Cel Viu şi se închină lumii este şi acela curvar. Cine lasă credinţa în Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea lui Dumnezeu ca să iubească lucruri şi oameni, acela săvârşeşte desfrânare. Pe scurt, orice păcat care desparte sufletul de Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate însemnele preacurviei. Aşadar cine se ruşinează de Hristos Domnul, Mirele inimii, în faţa unui astfel de neam desfrânat, e ca o mireasă care se ruşinează de mirele ei înaintea unei adunări de neruşinaţi. Domnul nu vorbeşte de un neam păcătos, ci de un neam desfrânat şi păcătos. De ce? Ca să osândească şi mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se înţeleg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce şi de la naşterea din nou.
Dar vedeţi ce straniu sfârşit are Evanghelia de astăzi: Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere. Ai zice la prima vedere că vorbele acestea nici n-au legătură cu cele spuse mai înainte. Cu toate acestea, legătura e limpede, şi sfârşitul acesta al Evangheliei minunat. Domnul nu-i lasă pe credincioşii Săi fără mângâiere. Chemându-i să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi de viaţa lor, ameninţându-i cu pedepse înfricoşătoare dacă se ruşinează de El şi de cuvintele Lui, Mântuitorul ridică acum un curcubeu pe cer după furtună. Se grăbeşte să vorbească de răsplată celor ce-L ascultă şi vin după Dânsul luându-şi crucea lor. Iar această răsplată o vor primi unii chiar înainte de sfârşitul lumii şi de Judecată, şi chiar înainte de sfârşitul vieţii lor pământeşti. Aceştia nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere. Cu câtă înţelepciune ne învaţă Mântuitorul! El niciodată nu vorbeşte de pedeapsă fără să pomenească şi răsplata, nici nu osândeşte fără să laude, nici nu îndrumă omul pe calea spinilor fără să-i pună înainte bucuria de la sfârşitul drumului, nici nu ameninţa fără să mângâie. Nu lasă cerul întunecat de nori fără să arate îndată strălucirea soarelui şi frumuseţea curcubeului.
Cine sunt aceştia care nu vor gusta moartea până ce nu vor fi văzut împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere? Mântuitorul, grăind ucenicilor Săi şi mulţimii de oameni, zice: sunt unii, din cei ce stau aici… Pe cine are în vedere Domnul? Mai întâi pe cei care au împlinit poruncile Sale lepădându-se de sine şi luându-şi crucea lor. Aceştia vor simţi înlăuntrul lor, încă în această viaţă, în această lume fiind, puterea împărăţiei lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu va coborî peste dânşii ca să-i cureţe şi să-i sfinţească, şi să le deschidă uşile cereştilor taine, cum s-a făcut mai târziu apostolilor şi arhidiaconului Ştefan. N-au văzut apostolii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere în clipa când li s-a dat putere de sus? Iar Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu (Fapte 7,55). N-a văzut loan Evanghelistul împărăţia lui Dumnezeu înainte de moartea sa trupească? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer înainte să fi gustat moartea? Dar să-i lăsăm pe apostoli. Cine ştie câţi din cei ce-L ascultau pe Hristos vor fi simţit puterea Duhului Sfânt şi vor fi văzut Împărăţia lui Dumnezeu mai înainte de a pleca din această lume?
Pe lângă interpretarea aceasta, unele comentarii dau cuvintelor lui Hristos citate mai sus şi un alt înţeles, socotind că au în vedere trei ucenici anume: Petru, Iacov şi loan, cei care, curând după aceea, au văzut schimbarea la faţă a Mântuitorului pe Tabor, şi vorbirea Lui cu Moise şi cu Ilie. Este o interpretare corectă, desigur, care însă nu o exclude pe cealaltă. Într-adevăr, cei trei apostoli au văzut împărăţia lui Dumnezeu întru putere pe muntele Tabor, când Mântuitorul S-a arătat în slava Sa cerească iar Moise şi Ilie au apărut din cealaltă lume, de o parte şi de alta a Domnului slavei. Dar să nu credem că aceea a fost singura împrejurare când muritorii au văzut împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Cu adevărat mare a fost acea vedere pe Tabor, dar sunt şi alte împrejurări, care nu pot fi numărate, când oamenii au văzut încă în această viaţă (deşi într-alt fel decât pe Tabor) împărăţia lui Dumnezeu întru putere şi slavă.
Dacă vrem cu adevărat, şi noi putem să vedem împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere şi slavă mai înainte să gustăm moartea, iar împrejurările acestei dezvăluiri sunt arătate limpede în Evanghelia de astăzi. Sa ne grăbim a pierde suflelul nostru cel vechi, viaţa noastră cea păcătoasă, şi să înţelegem că este mai bine pentru om să-şi mântuiască sufletul decât să câştige lumea. Aşa ne vom învrednici şi noi, cu mila lui Dumnezeu, să vedem împărăţia lui Dumnezeu, mare în putere şi nemăsurată în slavă, unde îngerii împreună cu sfinţii dau slavă ziua şi noaptea Dumnezeului Celui Viu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin! ✝
