Iubirea de semeni şi judecarea aproapelui

Apreciează-ne pe Facebook

Critica faptelor aproapelui nostru este încadrată, fără drept de apel, la capitolul „păcate“. Când te spovedeşti, trebuie neapărat să recunoşti cu regret dacă ai căzut în ispita cvasiuniversală a judecării aproapelui şi să promiţi să nu mai faci – înţelegând deci gravitatea păcatului. Totuşi, problematica legată de această temă nu e tocmai simplă, pentru că are drept obiect acte ale persoanelor din jurul nostru, care produc efecte negative, chiar nocive. Se pune deci întrebarea când judecarea aproapelui este păcat şi ce forme îmbracă atunci când ea este necesară (căci se poate dovedi chiar obligatorie).

Mai întâi, e necesar să facem distincţia între clevetire şi judecarea semenului. Cele două noţiuni pleacă de la aceleaşi fapte, dar sunt lucruri diferite: clevetirea este sinonimă cu bârfa, ea are drept manifestare învinovăţirea cuiva, în absenţa lui. Judecarea, pe de altă parte, este o evaluare critică la adresa cuiva, dar care nu este neapărat exprimată public. Clevetitorul nu are nevoie de fapte pentru a vorbi de rău pe cineva, ci porneşte în clevetire chiar de la bănuieli sau simple ipoteze.

Clevetirea poate uşor deveni o patimă, dată fiind plăcerea stranie pe care o creează – şi care poate avea drept explicaţie psihologică acel confort pe care ţi-l aduce în minte observaţia că alţii se fac vinovaţi de păcate mai mari decât cele pe care le porţi tu însuţi pe conştiinţă.De ce nu este clevetirea un lucru bun? Pentru că urmările sale nu pot fi pozitive. Când doi discută despre păcatele unui al treilea, ei nu au drept intenţie îndreptarea lui, ci sublinierea gravităţii (reale sau voit exagerate) a faptelor despre care se vorbeşte.

Clevetirea este periculoasă pentru că ea colportează greşeala, o multiplică prin informare şi comentarii, iar astfel îi amplifică efectele. Deloc de neglijat este realitatea că păcatul bârfit devine adesea accesibil celor care aud bârfa sau chiar celor care clevetesc. Autocenzura firească în faţa unor perspective de imoralitate se estompează atunci când se vorbeşte despre imoralităţi deja săvârşite de cineva. Efectul este realmente devastator atunci când e vorba despre o persoană cunoscută sau cu putere de simbol.Judecarea aproapelui nu este prerogativă umană. Doar Dumnezeu este Judecătorul tuturor şi este deci responsabil de evaluarea valorii de adevăr şi de moralitate a faptelor fiinţelor umane. Mai mult, suntem preveniţi în Evanghelie că nu trebuie să judecăm pe nimeni, întrucât există un implacabil principiu al reciprocităţii, care ne va fi aplicat în momentul evaluării noastre finale:

„Cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi“. Există însă o nuanţă foarte importantă privitoare la chestiunea discutată aici. Respectiv, aceea că am dreptul să iert doar ceea ce s-a greşit în defavoarea mea. În clipa în care sunt martorul unei nedreptăţi săvârşite în detrimentul semenului meu, a lua atitudine împotriva acelei nedreptăţi este o datorie.Implică asta judecarea făptaşului? Altfel spus, atunci când sesizez un act de nedreptate şi îl evaluez ca atare, cad sub incidenţa poruncii de a nu-l judeca pe aproapele meu care face fapta respectivă?

Răspunsul ni-l dă Sfântul Ioan Gură de Aur. El ne avertizează că, atunci când vrem să îndreptăm pe cineva care ne scandalizează prin purtarea sa, să fim atenţi la resortul interior care ne motivează în actul nostru justiţiar: „Când un om vede paiul din ochiul aproapelui său şi-l osândeşte, sentinţa lui nu porneşte din purtarea sa de grijă, ci din ură; ia masca iubirii de oameni, dar fapta geme de răutate“. Sfatul practic se deduce de aici: dacă vezi, de exemplu, un om lovind un alt om, apără pe victimă – dar fereşte-te să-l judeci pe agresor.

Cheamă, totuşi, repede Poliţia, pentru că, deşi nu ai voie să-l pedepseşti pe cel care a lovit, nici nu ai voie să camuflezi şi să treci cu vederea fapta pe care ai observat-o. Agresorul iertat astăzi poate lovi din nou mâine.Şi mai este ceva: critica faptei sau a fenomenului nu înseamnă critica persoanelor implicate. Am datoria, ca un creştin responsabil, să văd ce e rău în jurul meu, dar n-am dreptul să acuz pe cineva că este generatorul sau agentul de propagare a răului. În modul cel mai înţelept, atunci când voi sesiza că lumea e un loc greu de suportat, mă voi întreba cu ce anume sporesc eu, personal, cantitatea de păcate a omenirii. Şi voi încerca să fac ce pot ca să reduc masiva mea contribuţie.

Lasă un comentariu