A treia saptamana a Postului Mare sa deschide cu un indemn la perseverenta in lucrarea virtutilor pentru a ajunge in Saptamana Mare: “Incepand postul saptamanii a treia, sa laudam, credinciosii, cinstita Treime, savarsind cu bucurie cealalta vreme a lui; si patimile trupesti slabindu-le, sa culegem din sufletele noastre flori dumnezeiesti, ca sa impletim cununi Doamnei zilelor (Pastelui), ca toti purtand cununi sa laudam pe Hristos ca pe un Biruitor”.
Cele trei saptamani care mai raman pentru atingerea acestui scop sunt asimilate celor trei zile de curatire carora au trebuit sa li se supuna evreii inaintea teofaniei de pe Sinai. Prefigurarea scripturistica devine astfel prilejul stabilirii unei corespondente intre doua trepte ale scarii timpului: saptamanile si zilele.
Aceasta trecere la o scara temporala mai vasta sugereaza faptul ca Postul Mare crestin pregateste in vederea unei contemplatii mai inalte decat cea primita de iudei si ca teofania de odinioara era o profetie a aratarii Luminii Pastelui.
Evocarea, ca de obicei, a pregatirii in vederea Pastelui se va continua toata saptamana, dar aici ea va fi legata de numeroase tropare ce vestesc praznicul Crucii din duminica urmatoare. Saptamana a III-a e, asadar, o inainte-praznuire suprapusa punctarii timpului ce duce la Patima. Trebuie sa ne curatim nu numai pentru ca sa vedem Patima si invierea, ci si pentru a ne invrednici sa ne inchinam Crucii, care e anticiparea lor.
“Trupul curatindu-se cu infranarea si cu rugaciunile luminandu-ne sufletele, Doamne, invredniceste-ne sa vedem cinstita si sfanta Cruce a Ta, si cu frica sa ne inchinam ei, cu cantari cantand si zicand: Slava datatoarei de viata Crucii Tale; Slava dumnezeiestii sulite Tales prin care iarasi am inviat, Unule Iubitorule de oameni!”.
Pregatirea in vederea praznuirii Crucii e, asadar, o icoana a pregatirii in vederea Patimii, astfel ca si atunci cand cerem de la Dumnezeu harul de a venera crucea in duminica urmatoare, aceasta se reduce in fapt la a-I cere sa ajungem cu ajutorul Sau pana in Vinerea Mare si la lumina invierii nedespartita de ea.
“Trecand a treia saptamana a cinstitului post, Hristoase-Cuvinte, invredniceste-ne sa vedem lemnul Crucii celei facatoare de viata, si cu cinste sa i ne inchinam si sa cantam dupa vrednicie; sa slavim stapania Ta, sa laudam Patimile Tale, sa ajungem in chip curat la slavita si sfanta inviere, la Pastele cel de taina, prin care Adam iarasi a intrat in rai”.
Aceasta tema a inainte-praznuirii se combina cu comemorarile ciclului saptamanal, si in principal cu cele ale Crucii si Patimii in zilele de miercuri si vineri. Astfel se socoteste ca insasi crucea ii calauzeste pe credinciosi in timpul Postului Mare, ducandu-i la venerarea ei. Rugaciunile apostolilor in zilele de joi si mijlocirile mucenicilor in zilele de sambata sunt invocate indeosebi pentru a sustine mersul credinciosului spre Duminica a III-a. Aceasta suprapunere a inainte-praznuirii peste ciclul saptamanal permite o pregatire extrem de armonioasa in vederea praznicului Crucii care, mentionat numai in zilele de marti, devine aproape prezent in zilele de miercuri si vineri, pentru ca, fiind evocat mai indirect in zilele de joi si sambata, sa apara definitiv duminica.
Structura Saptamanii a III-a e completata de o modificare survenita in idiomelele palestiniene de la Vecernie si Utrenie. Acestea nu se mai refera la “postul duhovnicesc”, pentru a initia un bogat comentariu imnologic la vechile lecturi evanghelice. In timpul acestei saptamani, reluarea parabolei fiului risipitor si a temei convertirii e, asadar, ocazia de a centra interesul credinciosilor inca o data asupra necesitatii de a relua mereu ceea ce pare sa fi fost dobandit inca de la inceputul Postului Mare pentru a-l putea desavarsi. Metanoia, deja evocata in perioada pregatitoare, nu e un bun definitiv castigat, ci, asa cum mentionam mai sus, trebuie reinceputa neincetat, parabola fiului risipitor trebuind sa fie meditata mereu pentru ca Postul Mare sa fie cu adevarat o perioada de innoire completa si profunda a persoanei.
Repetarea aceleiasi teme dupa patru saptamani sugereaza astfel credinciosilor sa-si faca un examen al virtutilor pe care le-au putut dobandi incepand de la Duminica Fiului Risipitor. Imnografii descopera noi aspecte ale acestei parabole meditand la ea de doua ori pe zi, astfel incat ne putem indrepta sau sa fim imbolditi spre o ravna inca si mai aprinsa spre cainta in timpul saptamanilor care urmeaza. Ceea ce ar putea parea simpla supravietuire a vechii redactii palestiniene a Triodului e, asadar, asumat sincronic, pentru a deveni un element pertinent al spiritualitatii Triodului si structurii sale.
In timpul acestei prime perioade a Postului Mare, zilele obisnuite dezvolta temele postului, caintei si ale celorlalte virtuti intr-un urcus treptat spre praznicul Crucii, care e in acelasi timp semnul incheierii jumatatii cursei sale si anticiparea tintei lui: Patima. Zilele liturgice se disting si ele structural si tematic de zilele de post: “ele formeaza un cuplu articulat cu perioada pregatitoare in principal de Sambata lui Teodor si simetric ultimelor doua duminici din Postul Mare prin Duminica Ortodoxiei si a Sfantului Grigorie Paianta. Urcusul spre Cruce si centru se va face, asadar, gratie legaturii intre credinta ortodoxa, faptele ascezei si o cainta mereu innoita; astfel ca, ajunsi la mijlocul Postului Mare, si, prin urmare, aproape de Patima, sa putem spune: “Acum am inceput”
