”Vreau să vă îndemn să vă ţineţi inima fără de glumire lângă Domnul şi Dumnezeul nostru. Vă înţeleg din toată inima dacă v-aţi împărţit uneori privirile, vrând- nevrând, spre lume, dar nu vă stingeţi dragostea şi nici nu lăsaţi darul ce vi l-a dat Hristos, înstrăinat. Mă gândesc la câte se pot face numai într-o zi pentru mântuirea noastră.
Am văzut lucruri de taină care ar înspăimânta lumea dacă ar fi cu putinţă să se poată vedea şi cu ochii trupeşti. Dumnezeu mare şi atotputernic, Maica Lui cea mare şi preacurată cu toţi îngerii de pretutindenea şi de lângă noi se uită către inimile noastre şi ni le poftesc cu râvnă şi gelozie. Şi eu, cu nevrednicie, aici, doresc să-mi arăt dragostea căci acestea sunt iubirile mele. Pentru aceasta vă cercetez şi aici, adică aşa vreau să gust şi să vă simt inimile voastre. Nu v-am putut scrie mai regulat şi încă mereu în fugă, dar să cunoaşteţi că eram gata să primesc înfruntare dacă cineva ar fi cunoscut inima mea pentru sfinţiile voastre.
Înfruntaţi cu încredere în ajutorul Domnului Hristos toate gândurile care vă îndeamnă la dezertare. Nu vă mulţumiţi cu preocupări omeneşti numai. Începeţi din nou dacă preocupările lumii acesteia v-au creat o stare indiferentă pentru răspunderea mare a sufletelor voastre. Cât de puţin să faceţi zilnic şi aşa veţi rămâne în cinste şi veţi fi cuminţi şi frumoase. Să nu uitaţi, vă spun cu mare sfială, că păcatul a sluţit neamul omenesc şi, mai mult, pe îngerii din ceruri.
Fiecare va avea la timp răspunsul faptelor lui. Faptele trupeşti au un aspect de îndulcire, dar nu ştiu cum aţi putea suporta amarul îndulcirilor acestora aşa sensibile la gândul că o veşnicie întreagă vei arde, vei fierbe, vei urî şi vei fi hrana unui vierme urât, flămând şi neadormit.
Vă supăraţi oare că vă scriu îndemnându-vă astfel? Eu vă iubesc cel mai mult şi Mirele vostru ar suferi o întreagă răstignire dacă aţi sluji rău şi n-aţi înţelege importanţa şi valoarea zilelor noastre în trup. Vă spun cu îndrăzneală de frate şi părinte că zilele rele sunt şi nu vreau să nu ştiţi că aveţi o inimă de paznic.
Bucuraţi-vă că primiţi scrisoare îndepărtată, că ea poartă mai mult dorul de copii şi de copile. Totuşi, îndepărtarea nu m-a împiedicat să stau de multe ori pe zi şi noaptea la uşa voastră şi să bat. Dacă aţi cunoaşte când bat, cum aţi sări şi mi-aţi deschide?! Au oare lumea nu ştie că Iisus cu siguranţă stă la uşă şi bate?!
Aş fi dorit să vă fac numai bucurii în cercetările mele, dar ştiu că şi voi mă iubiţi şi v-ar părea rău dacă aş tăcea şi nu v-aş mai îndemna să vă sângeraţi puţin cu vârful acului. Am şi eu mare bucurie despre voi.
Ştiu că v-a stăpânit uneori nepăsarea şi mai mult îngrijorarea că nu veţi mai putea niciodată ieşi din starea aceasta. Nu vă temeţi, scumpele mele fiice!
Luaţi-o de la capăt! Veţi plânge puţin şi tata vă iartă, numai să nu rămâneţi plecate în “sat şi să uitaţi de casă”. Să nu uitaţi deci, scumpele mele copile, aşa cum s-a spus, că lui Iisus I se cuvin primele roade ale tuturor lucrurilor, dar mai cu seamă primele roade ale iubirii. Şi mai departe vă spun, cu repetare, că nici văduva, nici fecioara n-au altă treaptă în cer decât aceea pe care le-o fixează UMILINTA.
