Constantin I, împăratul Romei, a rămas cunoscut în istorie cu supranumele „cel Mare”. Nici un alt conducător nu a fost mai vrednic de acest cognomen decât Constantin. Vizionarismul şi perspicacitatea caracterului său l-au condus spre luarea a două decizii foarte importante care vor schimba cursul istoriei Imperiului Roman de până atunci, pecetluind nu numai cel de-al patrulea secol, ci întregul parcurs al noului imperiu roman de răsărit, precum şi fundamentarea dogmatică şi răspândirea creştinismului. Prima decizie a fost adoptarea creştinismului drept religie recunoscută de Statul Bizantin, iar cea de-a doua, mutarea capitalei Imperiului de la Roma la Constantinopol, în oraşul nou construit pe locul anticului oraş Bizanţ.
Marele Constantin s-a născut în jurul anului 274 d.H. Tatăl său, Constanţiu Chlorós sau Chlomós era un cunoscut conducător militar și se trăgea dintr-o familie aristocratică din provincia Iliria. Mama sa se numea Elena. Fiind creştină, ei îi datorează Constantin primii paşi în cunoaşterea credinţei.
În anul 305, după ce Diocleţian şi Maximian au părăsit tronul Imperiului Roman, au fost proclamaţi auguşti Galeriu, în Răsărit şi Tatăl lui Constantin, Constanţiu, în Vest. Între timp, Constanţiu se despărţise de Elena şi se căsătorise cu fiica lui Maximian, Theodora. În 306, Constanţiu moare în Britannia, iar în locul lui este ales august Constantin. După victoria lui Constantin şi Galeriu împotriva lui Maximian şi a fiului acestuia, Maxenţiu, în 312, cei doi devin împăraţi. Ei pun capăt persecuţiilor împotriva creştinilor, semnând la Mediolanum tratatul de toleranţă religioasă. În 324, după bătălia de la Hrisoúpolis, Liciniu este înfrânt de Constantin şi ucis, iar Constantin rămâne singurul împărat al Imperiului Bizantin.
Constantin ajută creştinismul ori de câte ori are ocazia, nu numai prin încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor, dar şi prin acordarea aceloraşi drepturi precum religiilor idolatre. A acordat daruri şi privilegii clerului creştin, precum scutirea de impozite, a ridicat biserici şi mănăstiri, fără a prejudicia în mod manifest păgânii. Mulţi istorici consideră că împăratul Constantin a ajutat creştinismul deoarece a considerat că astfel va câştiga credit politic. În acelaşi timp, aceştia susţin că triumful creştinismului era evident deja în Răsărit, cu mult înaintea instalării lui Constantin ca unic împărat al Imperiului.
Deşi Constantin a protejat religia creştină, el însuşi s-a botezat doar cu puţin înainte de sfârşitul vieţii. Din raţiuni politice şi pentru păstrarea păcii sociale şi a armoniei în relaţiile dintre creştini şi păgâni, a păstrat în mod formal titlul păgân de Pontifex Maximus pe toată durata vieţii. După istoricul Eusebiu de Cezareea, întoarcerea Marelui Constantin către creştinism „începe” odată cu viziunea pe care a avut-o înainte de bătălia cu Maxenţiu, precum şi cu rugăciunea sa adresată Dumnezeului creştinilor. Prin importanţa pe care o dă descrierii viziunii, Eusebiu urmăreşte să evidenţieze nu numai motivele întoarcerii lui Constantin către creştinism, ci şi fundamentarea noii orientări creştine a puterii imperiale, care îşi primea de acum fundamentul de la Dumnezeul Treimic al creştinilor. Pe această viziune s-a fundamentat teologia politică bizantină. Cu toate acestea, semnul dumnezeiesc, fiind legat de persoana Marelui Constantin, a fost considerat întotdeauna în conştiinţa Bisericii drept o chemare dumnezeiască, după modelul chemării apostolului Pavel; din acest motiv, împăratul Constantin a primit denumirea de întocmai cu apostolii şi „între împăraţi, apostol” al credinţei creştine.
Profesorul Vlásios Feidás susţine faptul că politica religioasă a Marelui Constantin a dobândit o importanţă fundamentală în istoria umanităţii, dar nu din pricină că un împărat roman a consolidat libertatea religioasă sau pentru că a îmbrăţişat creştinismul, adică una dintre multele religii ale imperiului, ci mai ales pentru că această iniţiativă s-a legat în ultimă analiză de înlocuirea teoriei cosmocentrice a antichităţii greco-romane cu învăţătura teocentrică a creştinismului. Conform învăţăturii creştine, împăratul nu este Dumnezeu, dar ales prin bunăvoirea divină, alesul lui Dumnezeu, care guvernează numai cu harul şi insuflarea Sfântului Duh.
În concluzie, Constantin a apărat creştinismul, fără a manifesta vreo intoleranţă faţă de susţinătorii celorlalte religii. Politica sa a contribuit la o mai uşoară răspândire a credinţei creştine, de vreme ce fusese îndepărtată marea piedică reprezentată de persecuţiile de stat. Consolidarea noii credinţe a fost realizată prin măsurile economice şi politice pe care le-a luat: convocarea Primului Sinod Ecumenic pentru apărarea teologiei creştin ortodoxe împotriva ereziei ariene. În cele din urmă, Constantin însuşi s-a botezat creştin cu puţin înainte de sfârşitul său pământesc, arătând în acest fel că el însuși era membru al Bisericii lui Hristos. Toate cele amintite, dar mai cu seamă chemarea sa directă prin semn dumnezeiesc, au determinat Biserica să-l recunoască drept sfânt şi egal cu apostolii.
Apariţia arianismului
Legalizarea şi impunerea credinţei creştine nu a însemnat şi fixarea detaliilor legate de aspectul ei dogmatic. Biserica secolului al patrulea a putut să înfăptuiască lucruri mari în domeniul dogmatic, ţinând piept marilor erezii precum arianismul, apolinarianismul, învăţătura greşită a lui Eunomie etc. întărind adevărurile dogmatice ale credinţei creştine. Întâia mare ameninţare pentru credinţa creştină era învăţătura lui Arie.
Ariariee s-a născut în jurul anului 260 în Libia, dar a studiat în Alexandria şi Antiohia. Originea sa libiană, studiile în Alexandria şi ucenicia sa pe lângă mucenicul Luchian în Antiohia au constituit tot atâtea ocazii de a cunoaşte numeroase tradiţii eclesiastice puternice pe care le-a abordat selectiv.
Problema care-l preocupa pe Arie era naşterea dinainte de veci a lui Hristos, Dumnezeu Cuvântul. El învăţa că Fiul nu este după fire şi după esenţă Dumnezeu adevărat, ci că a fost creat de Dumnezeu Tatăl într-un anume moment în timp, adică a fost născut “sub vremi”. Pentru aceasta nu poate fi socotit nenăscut, şi nici parte din Cel nenăscut. Ar fi, prin urmare, o altă zidire a lui Dumnezeu. Aşadar, ca făptură zidită, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu ar fi fără de început şi veşnic ca şi Tatăl, ci a fost plăsmuit prin voia Tatălui, în vreme ce toate celelalte făpturi au fost create de Dumnezeu Tatăl prin Fiul. Împreună-lucrarea la crearea lumii de către Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul nu înseamnă că Cel de-al doilea ar participa la firea sau la esenţa lui Dumnezeu şi că ar fi după fire Dumnezeu adevărat. Arie susţinea monarhia absolută a lui Dumnezeu şi accepta existenţa unui singur Dumnezeu nenăscut şi fără de început. Prin urmare, înainte de așa zisa creare a Fiului, stăpânirea singurului Dumnezeu nenăscut şi fără de început ar fi fost absolută, de aceea Dumnezeu nu era Tată înainte de a-l crea pe Fiul, iar Fiul nu ar fi existat înainte să fie creat de Tatăl.
Arie şi susţinătorii lui foloseau riguros metoda ermineutică istorico-gramaticală a Şcolii din Antiohia pentru a dovedi stăpânirea absolută a lui Dumnezeu-Tatăl, firea zidită a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu precum şi crearea Sa de către Tatăl, cunoaşterea Sa nedesăvârşită despre Tatăl şi îndumnezeirea Fiului.
Patriarhul Alexandriei, Alexandru, şi-a asumat datoria de a combate învăţătura eretică a lui Arie, cu ajutorul Sfântului Atanasie cel Mare. În realitate, Sfântul Atanasie cel Mare era singurul adversar din punct de vedere teologic al lui Arie. Episcopul Alexandriei l-a oprit pe Arie de la a mai sluji. Învăţătura ierarhului eretic Arie începuse să se răspândească, fiind adoptată de mulţi, fie laici, fie clerici. Condamnarea acestei erezii de către sinoadele locale din Alexandria, din 320 şi 324 şi din Antiohia, din 325 precum şi scrisorile enciclice ale lui Alexandru către episcopii de pretutindeni ai Bisericii Universale nu au reuşit să-l convingă pe Arie cu privire la dogma cea dreaptă a Sfintei Treimi şi să aducă pace în Biserică.
S-a dovedit necesară, prin urmare, convocarea unui sinod mai mare, în cadrul căruia să fie convocați episcopii arieni şi Arie însuşi. Acest sinod a fost iniţial prevăzut ca un sinod local, dar participarea episcopilor atât din Apus cât şi din Răsărit, precum şi fundamentarea teologică a dogmei Sfintei Treimi au conferit acestui sinod un caracter ecumenic. Acest sinod este Sinodul I Ecumenic al Bisericii lui Hristos, care a avut loc în anul 325, la Niceea, în Bitinia.
Sinodul I Ecumenic
Constantin, care tocmai îl învinsese pe Liciniu, luând conducerea întregului imperiu în mâinile sale, a ajuns în 324 la Nicomidia, unde a primit multe plângeri atât din partea arienilor, cât şi din partea ortodocşilor. Împăratul își dorea pace în imperiu şi în Biserică, dar neînţelegând diferenţele dogmatice ale învăţăturii ariene faţă de cea ortodoxă, a încercat să calmeze spiritele combatanților pe probleme teologice. Din această pricină, i-a sfătuit pe Arie şi pe Alexandru să convieţuiască în pace, în ciuda diferenţelor dogmatice privitoare la învăţătura despre Dumnezeul Treimic. Marea primejdie teologică a fost expusă împăratului de către Sfântul Osios de Cordoba (Spania), care l-a şi sfătuit pe Constantin să convoace un sinod pentru soluţionarea acestui conflict teologic.
Împăratul Constantin a hotărât iniţial convocarea unui sinod local, la care să ia parte episcopii din Răsărit şi care să se desfăşoare la Ancyra, în Galatia. În timpul discuţiilor lui Constantin cu Sfântul Osios de Cordoba, acesta l-a sfătuit pe împărat să-i convoace la sinod şi pe episcopii din Vest. S-a socotit, prin urmare, necesară mutarea locului adunării, de la Ancyra Galatiei, la Niceea Bitiniei.
0094736Niceea a fost socotită mai potrivită pentru desfăşurarea lucrărilor sinodului deoarece înlesnea accesul episcopilor din Egipt şi Apus. În acelaşi timp, însă, acest oraş îi oferea lui Constantin ocazia de a lua parte la lucrările sinodului. Desigur, împăratul s-a îngrijit de toate pregătirile necesare pentru a asigura nu numai călătoria rapidă şi lipsită de griji a episcopilor către Niceea, dar şi pentru crea toate condiţiile în timpul şederii lor aici: hrană nu numai pentru marele număr de episcopi, dar şi pentru numărul la fel de mare de clerici care-i însoţeau pe participanţii la sinod. Majoritatea episcopilor convocaţi au răspuns prompt invitaţiei împăratului.
Sinodul şi-a început lucrările în ziua de 20 mai 325. Deliberările premergătoare sinodului precum şi anumite consfătuiri ce au avut loc pe durata lucrărilor sinodului s-au ţinut în „casa de rugăciune”, în vreme ce şedinţele ordinare ale sinodului s-au desfăşurat în sala cea mare a „casei imperiale”, care era amenajată corespunzător pentru a putea primi marele număr de membri ai sinodului şi pe consilierii acestora. Actele sinodului nu s-au păstrat. Acest lucru este confirmat de opera Sfântului Athanasie cel Mare, în care sfântul părinte recurge la memorie pentru a descrie evenimente petrecute în timpul sinodului, sau cuvinte rostite de către susţinătorii ori criticii învăţăturii ariene.
Considerând că prin condamnarea arianismului va readuce în imperiu mult dorita pace, Constantin scrie:
„Diavolul nu mai are nici o putere asupra noastră de vreme ce acela care prin rele fapte urmărea să ne piardă, a fost lovit cu putere chiar la rădăcină. Adevărul, cu ajutorul lui Dumnezeu, a împrăştiat toate neînţelegerile, schismele, toată zarva şi otrava ucigătoare a discordiei”.
Evoluţia ulterioară a evenimentelor i-a înşelat, însă, aşteptările lui Constantin, iar condamnarea arianismului nu a reuşit să pună definitiv capăt neînţelegerilor de natură teologică care izbucniseră în sânul Bisericii creştine şi, prin urmare, în Imperiul Roman.
Sursa: cuvantul-ortodox.ro
