La Cina cea de Paşte, în camera de sus
Înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus
Se revărsă din sfeşnic o galbenă lumină
pe pâinile calde, pe mielul fără vină
Era plăcut prilejul şi toate pregătite
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnici oarecum
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, dar iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
Chiar eu?… Nu şade bine. – Eu doar sunt mai bătrân.
Dar tu? Tu cel mai tânăr? – Eu stau lângă Stăpân
Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
Dar tu cel ce ţii punga? – Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns
Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială
Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor!
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum a câta oară? – Se-aşează iar Iisus
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?
Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
Batiste-n care lacrimi în taină se preling,
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
Sunt suferinzi ce-aşteaptă al Cerului semnal.
Se cere osteneală si jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
Cât cratiţa, toporul şi roata la fântână,
Ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
Chiar eu? – Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
Iubirea fără margini trăindu-şi iarăşi taina,
Încet – a câta oară? – S-a ridicat Iisus
Şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus.
Aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus din nou Se-njugă!
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă!
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Iisus vă spală astăzi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi pe cale, orice lucrare-i bună,
Dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!
Ştergarul
Lasă un comentariu
