Aducerea luminii în cadrul slujbei de seară semnifică întâmpinarea și așteptarea în rugăciune a venirii Luminii celei adevărate sau deja prezența duhovnicească și plină de bucurie a Mântuitorului Hristos în mijlocul credincioșilor adunați în Biserică, care alungă întunericul serii, fiind identificat cu luceafărul de seară sau steaua călăuzitoare dătătoare de încredere și nădejde, ce izgonește haosul și întunericul în care se zbătea omenirea în perioada vechi-testamentară.
Întotdeauna lumina, sub diferitele ei aspect și înțelesuri, și-a găsit sălaș în formele de manifestare a religiozității oamenilor. Poporul ales și mai târziu creștinii de pretutindeni au încadrat ritualul luminii, sub diferite forme, în cultul lor public de adorare a lui Dumnezeu. Deși amurgul pune stăpânire peste univers, licărirea luminii la ceas de seară apare ca o speranță că Soarele dreptății va veni, din nou, în slavă, spre mântuirea noastră. Lumina, încadrată în slujba de seară, ne aduce mângâierea că întunericul nopții va trece sub veghea luminii proniatoare a Mântuitorului Hristos.
Încă din Vechiul Testament la poporul ales observăm sfințirea venirii serii și încheierea zilei, printr-o slujbă specială. În cartea Leviticului (24, 3-4) citim că esențialul slujbei de seară îl constituia ritualul aprinderii și așezării sfeșnicului cu lumini în fața perdelei Cortului mărturiei, și vegherea ei aici „de seară până dimineață”. Acest ritual s-a încadrat ușor și în mulțumirea din acest ceas închinată lui Dumnezeu de către primii creștini, primind însă o nouă semnificație. Aceștia, prin sfeșnicul aprins la vremea venirii nopții, își aduceau aminte despre „Cuvântul care era Lumina cea adevărată şi Care, venind în lume, luminează pe tot omul” (Ioan 1, 19). Ritul aprinderii sfeşnicului de seară, avea ca simbolism exprimarea mulţumirii pentru lumina naturală a zilei şi pentru cea spirituală adusă de Mântuitorul pe timpul nopții.
Informaţii interesante despre felul cum se săvârşea ritualul aprinderii luminii, în cadrul slujbei de seară de la Ierusalim, prin secolul al IV-lea, ne dă, pelerina apuseană Etheria sau Egeria, în însemnările ei de călătorie la Locurile Sfinte. Aceasta ne descrie impozanta imagine a candelelor aprinse la ceas de seară în Biserica Învierii din Ierusalim. Slujba încheierii zilei, deja bine structurată, ce cuprindea „psalmi și antifoane”, era împodobită de ritualul aducerii luminii din interiorul Sfântului Mormânt al Domnului, de la candela care permanent veghea mărturia locului de unde Hristos a înviat. De la aceasta se aprindeau candelele și sursele de lumină din Biserică, creând o atmosferă de suspans și căldură duhovnicească în așteptarea Învierii Domnului din cadrul Liturghiei ce urma slujbei de seară.
Aducerea luminii în cadrul slujbei de seară semnifică, așadar, întâmpinarea și așteptarea în rugăciune a venirii Luminii celei adevărate sau deja prezența duhovnicească și plină de bucurie a Mântuitorului Hristos în mijlocul credincioșilor adunați în Biserică, care alungă întunericul serii, fiind identificat cu luceafărul de seară sau steaua călăuzitoare dătătoare de încredere și nădejde, ce izgonește haosul și întunericul în care se zbătea omenirea în perioada vechi-testamentară. Din această practică ierusalimiteană, Biserica a moștenit obiceiul aducerii luminii din interiorul Altarului, la ceas de seară, în cadrul momentului Vohodului Vecerniei, dându-ne speranța și liniștea că întunericul nopții va fi luminat de Hristos, iar ziua ne va găsi din nou în Biserica Sa cea veșnică.
Sursă: doxologia.ro
