Aceste cuvinte ale Mântuitorului Iisus Hristos sunt parte a dialogului purtat cu Marta, sora lui Lazăr, cel mort de patru zile, şi aproape citindu-le, retrăim mereu neputinţa, suferinţa, durerea, culminând cu moartea, dar care în mod paradoxal prin tăria credinţei ascund în ele puterea vieţii şi învierii.
† Corneliu, Episcopul Huşilor
Relatarea învierii din morţi a lui Lazăr, pe care Sf. Evanghelist Ioan o prezintă amănunţit în capitolul al XI-lea al Sfintei Evanghelii, descoperă o realitate a întregii omeniri, omenire confruntată cu durerile şi suferinţele, cu despărţiri cauzate de moarte, care lasă urmele amintirilor, ale celor dragi plecaţi în altă lume, despărţiţi de noi şi care de acolo trăiesc în imaginaţia şi în neştersele amintiri, care mereu vin ca un ecou puternic, avertizându-ne că, într-una din zile, chiar noi înşine vom pleca spre a fi împreună cu ei.
Moartea unei persoane marca în vremea aceea întreaga comunitate
Referatul biblic al învierii lui Lazăr vine spre a ne arăta şi nouă durerea unor fiinţe credincioase, ospitaliere, primitoare şi iubitoare de străini. În casa lor adesea poposea în drumul său spre Ierusalim Iisus Mântuitorul, Lazăr fiind un prieten apropiat al Domnului (Ioan cap. 11, 11).
Acesta, în urma unei boli incurabile, gustă paharul morţii, care aduce pentru surorile lui, Marta şi Maria, dar şi pentru cei apropiaţi suferinţa şi lacrima despărţirii. Betania devine asemeni tuturor aşezărilor omeneşti din lume un loc de tristeţe, moartea unei persoane atunci, spre deosebire de zilele noastre, marca întreaga comunitate “mulţi dintre iudei au venit la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor” (v. 19), dar prin prezenţa Mântuitorului Hristos, o teofanie, adică un loc în care Dumnezeu Cel veşnic descoperă puterea Sa asupra morţii. Acolo Iisus Dumnezeu-Omul deschide dialogul având teama chinuitoare a întregii omeniri, marcate de teama morţii, a despărţirii, a nesiguranţei, a faptului că până la venirea Mântuitorului în lume nimeni nu a putut răspunde la această întrebare: “Ce se întâmplă cu noi după moarte?”
Iisus Domnul lăcrimează, participând la suferinţa acestei lumi
Cuvintele Domnului sunt provocare, mângâiere şi încurajare. “Fratele tău va învia!””Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.” Şi Iisus i-a zis: “Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi, şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan cap. 11, 25-26).Chiar dacă sora lui Lazăr ştia şi mărturisea că există o înviere din morţi, că ea va ridica pe toţi din ţărâna pământului spre viaţa cea veşnică, acum era copleşită nu numai de durere, ci şi de cuvintele cele nemaiîntâlnite ale Domnului: “Eu sunt Învierea şi Viaţa”. Durerea despărţirii, tristeţea morţii erau atât de apăsătoare încât Iisus Domnul a lăcrimat, participând la suferinţa acestei lumi, o lume marcată de durerea morţii, care mereu aleargă după lucruri trecătoare şi fără sens, dar uită adesea că toate aceste sfârşesc în faţa unui mormânt întunecat şi rece, destinat descompunerii şi transformării a ceea ce este trecător şi înrudit cu pământul.
Sfintele Evanghelii mai amintesc că Domnul a mai plâns în faţa cetăţii Ierusalimului. “Dacă ai fi cunoscut şi tu vremea cercetării tale, în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta, dar acum sunt ascunse de ochii tăi, căci vor veni zile când duşmanii tăi vor săpa şanţuri în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt cu tine” (Luca 19, 41-44).Aici a plâns pentru starea de amorţire şi necredinţă a cetăţii Ierusalimului care seamănă cu moartea trupească, căci un om fără credinţă, lipsit de izvorul harului care întăreşte şi hrăneşte credinţa se pierde, deşi părelnic este încă în viaţă, el este ca şi mort. “Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apoc. 3, 1).
În Hristos moartea nu mai este un eveniment fatal
Lazăr era mort trupeşte, sufletul părăsise locuinţa trupească îndreptându-se spre cele veşnice. Moartea lui întristase pe toţi, starea apăsătoare şi deprimantă stăpânea Betania, lacrimile tuturor s-au unit cu lacrima Dumnezeu – Omului şi de aici nedumerirea, întrebarea, dorinţa şi în mod involuntar mărturisirea “nu putea oare, Acesta care a deschis ochii orbului, să facă aşa ca şi acesta să nu moară?” (v. 37).
Iisus Se tulbură în faţa morţii prietenului drag şi a durerii ce-i stăpânea pe toţi. Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat spre a-i izbăvi pe oameni de tragedia morţii, nu o poate privi ca pe un fenomen natural şi inevitabil. Omul trebuie să fie resemnat faţă de sfârşitul de neînlăturat, dar Cuvântul Care a zidit lumea şi pe om spre viaţă nu acceptă moartea ca pe un eveniment fatal şi de neînlăturat.Participând la durerea Mariei, Iisus întreabă: “Unde l-aţi pus?”, iar cei din jur răspund: “Doamne, vino şi vezi” (cap. XI, 34).Înainte de Duminica Floriilor sau Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, se citeşte din această sfântă evanghelie, iar într-una din cântările Sfintei noastre Biserici se concentrează o întreagă teologie a întrupării Domnului şi a mântuirii neamului omenesc: “Ca un muritor ai întrebat, iar ca un Dumnezeu ai înviat”. Ceea ce este caracteristic omului, nouă tuturor, în faţa morţii este specificitatea de a pune întrebări, chiar dacă adesea nu aflăm răspuns la ele.
Anticipare a învierii omenirii
Toată activitatea Mântuitorului este teandrică, fiecare minune pe care o săvârşeşte poartă sigiliul ambelor firi care se aflau în Persoana Lui. Înainte de a învinge şi birui totdeauna moartea lumii prin biruinţa ei, Iisus ia contact direct cu realitatea ei crudă sub aspectul cel mai înfricoşător al descompunerii. “Ce taină este aceasta, ce s-a făcut cu noi? Cum ne-am dat stricăciunii? Lazăre, vino afară!” Domnul strigă cu glas mare, moartea de patru zile opunea rezistenţă în faţa vieţii, aceasta fiind o anticipare a biruinţei Domnului definitivă asupra ei. Lazăr este strigat pe nume, iese viu din mormânt, Păstorul Cel bun Îşi cheamă oile Sale pe nume, salvându-le din puterea morţii, este probabil că şi la Învierea de apoi cei morţi să fie strigaţi după numele lor, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu (I Tes. 4, 16).Faptul că Lazăr era legat la mâini şi picioare demonstrează pe deplin că era mort, că a înviat în faţa celor prezenţi, prin aceasta dând răspuns la marile întrebări ale lumii, ale noastre şi ale fiecărui om, neputincios şi trist cu gând la moarte şi la realitatea ei aproape zilnică.
“Lazăr, prietenul nostru, a adormit, mă duc să-l trezesc”
Fiul lui Dumnezeu a mai înviat pe fiica lui Iair (Mt. 9, 23-30) şi pe fiul văduvei din oraşul Nain (Luca cap. 7, 11-15), dar învierea lui Lazăr prin relatarea Sf. Ioan descoperă compasiunea Mântuitorului Hristos, coborât printre oameni spre a-i izbăvi prin moartea Sa, aceasta acceptându-o nu dintr-un sentiment al împlinirii unei datorii, ci pentru că a vibrat o dragoste caldă faţă de cei din jurul Lui.În capitolul 13, 1 al aceleiaşi Sfinte Evanghelii citim că Iisus i-a iubit pe ai Săi cei din lume până la sfârşit.În momentul ridicării pietrei de pe un mormânt adânc şi întunecat, Fiul lui Dumnezeu descoperă celor prezenţi slava Dumnezeului Celui veşnic şi nevăzut, minunea ridicării lui Lazăr din morţi fiind o anticipare a învierii omenirii când slava lui Dumnezeu va fi accesibilă tuturor.
Reacţiile la minunea învierii lui Lazăr nu au încetat să apară. Unii s-au întors crezând în Domnul şi mărturisind minunea învierii, alţii au preferat indiferenţa, ignoranţa şi lipsa de interes specific zilelor noastre, marcate şi ele de dileme în faţa morţii şi a sfârşitului pământesc.Momentul învierii lui Lazăr, ce mesaj are astăzi către noi oamenii? Realitatea morţii mereu prezentă înfricoşează, nelinişteşte, mai ales pe cei puţin sau deloc credincioşi. Lacrima unui astfel de eveniment este prezentă mereu, pretutindeni şi la toţi oamenii, fiind amestecată cu depresiva tristeţe care de multe ori aduce situaţii pentru foarte mulţi de neînvins.În faţa morţii, a mormântului, Iisus Domnul Cel ce a înviat din morţi vine aducând mângâiere şi curaj.Piatra încercărilor nu este de neînvins şi nici de nebiruit, ci ea se ridică cu toată pecetea fiorului morţii.Prezenţa Mântuitorului în viaţa lui Lazăr, a surorilor lui vine să ne convingă şi să ne încredinţeze că spre finalul acestei vieţi El nu întârzie a veni şi a fi prezent.
“Lazăr, prietenul nostru, a adormit, mă duc să-l trezesc” (Ioan 11, 11). Moartea noastră de la Învierea Domnului a devenit somn, odihnă, aşteptare, despărţire temporară spre revenire în altă viaţă.Viaţa a biruit moartea, mângâierea şi bucuria au luat locul tristeţii, uşa mormântului devine calea spre viaţă, prin cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi prin mărturisirea credinţei, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.
Sursă: ziarullumina.ro
