„Au venit la Betsaida, au adus la Iisus un orb şi L-au rugat să Se atingă de El. Iisus a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?”. El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte copaci”. Iisus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă; şi când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit. Atunci Iisus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva în sat”.
Fraţilor şi surorilor, pentru câteva clipe să ne găsim lângă orbul acela din Betsaida, într-o cetate în care Domnul a făcut lucruri minunate, dar despre care a trebuit să spună mai târziu: „Vai de tine, Betsaida, căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon lucrările care s-au făcut în tine, de mult s-ar fi pocăit în sac şi cenuşă”.
Nu prea mult se vorbeşte în Biblie de Betsaida, dar Domnul a trecut prin ea şi se vede că a făcut multe minuni acolo. Dar satul acesta, cu toate minunile făcute, a rămas rece şi nepăsător, respingând Cuvântul şi pe Domnul.
În satul acesta cineva aduce un orb la Domnul Iisus şi Îl roagă să îl tămăduiască. Spune în Sfânta Scriptură că altădată nişte părinţi au adus nişte copii ca să Se roage pentru ei şi să Se atingă de ei, şi apostolii i-au certat pe oamenii aceştia care au adus copiii la El. Aici vedem iarăşi un lucru asemănător. Cineva – în tot cazul, vedem că au fost oameni care au avut totuşi un strop de credinţă în ei, că nu întâmplător au adus pe orbul acesta ca să Se atingă de el Domnul Iisus. De aici reiese că nu numai cei doisprezece ucenici, apostolii Domnului, sunt oameni care au avut credinţă. Domnul a avut şi oameni care nu erau apostoli, dar care credeau în El şi în minunile Lui. Când au adus pe orbul acesta, nu ştim dacă Domnul S-a rugat pentru el sau S-a atins de el, dar citim în versetul 23 că Domnul „a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat.” În nici una din minunile pe care le-a făcut Domnul Iisus n-a mai făcut gestul acesta, să i-a orbul de mână şi să-l scoată afară din sat… Sat, cetate, simbolizează – în lumina Evangheliei – lumea.
Pe orbul acesta, Domnul Iisus l-a scos afară din cetate. Pe toţi acei care au venit la Domnul… pe toţi acei care sunt aduşi la Domnul, Domnul îi scoate afară din sat, afară din lume, afară din cetate, afară din tabără. El, Domnul Iisus, nu a prea făcut minuni, după cum şi Evanghelia ne arată că n-a făcut Domnul minuni în sate, adică în lume, să vadă ochii lumii, să încânte lumea. Domnul nu S-a rugat niciodată pentru lume, ne spune Evanghelia de la Ioan, capitolul 17: „Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu”.
Îl ia pe orb de mână şi îl scoate afară din sat. Şi acolo, afară din sat, n-au fost nici apostolii, n-a fost nici lumea.
Închipuiţi-vă că ar fi Domnul între noi… Şi cineva L-ar ruga pentru altcineva, şi Domnul îl ia de mână pe acesta din urmă şi-l scoate afară din cetate… N‑ar fi ceva curios pentru noi? De ce, Doamne, nu faci minunea aici? De ce oare? De ce să nu vedem şi noi minunea pe care o faci? De ce eşti aşa de tainic, Doamne? Şi încă afară din sat, ca să nu vadă nimeni, ceea ce simbolizează că Domnul nu face lucrările acestea, nici nu Se roagă pentru lume, căci pe apostoli încerca să-i scoată din lume… De aceea zice: „Ei sunt în lume, dar nu sunt din lume” Şi apoi, afară din cetate, din satul acesta, Domnul pune scuipat pe ochii orbului şi-l întreabă: „Vezi ceva?” Orbul acesta, ţineţi cont, el a mai văzut odată, pentru că el şi-a dat seama cât e omul de mare, nu ca un copac… Dacă n‑ar fi văzut oameni niciodată, el ar fi crezut că oamenii sunt cât copacii de mari… A văzut deci şi copaci, ştia ce sunt copacii. A văzut şi oameni, ştia cum sunt oamenii… Şi când Domnul îl întreabă: „Ce vezi?”, el spune: „Văd nişte oameni, dar mi se par ca nişte copaci”.
Ce credeţi? Nu era o vedere normală! Nu? Oamenii nu sunt copaci, copacii nu sunt oameni. Şi pentru că omul nu avea vederea clară, de aici scoatem următoarele învăţături: mulţi vin la Domnul sau sunt aduşi la Domnul, dar n-au credinţă suficientă… Şi oamenii care n-au credinţă suficientă să asculte de Cuvântul Domnului, spune Scriptura că ei n-au nici o vedere… Au ei o formă de vedere, dar nu vedere clară! Văd lucrurile exagerate! Văd oamenii cât copacii! Asta înseamnă exagerare!
Câţi au venit la Domnul şi astăzi şi văd lucrurile exagerate! Unii exagerează botezul. Alţii exagerează vorbirea în limbi. Alţii exagerează crucea. Alţii exagerează diferite lucruri… Nu trebuie exagerat nimic, fraţilor! Noi trebuie pe toate să le vedem în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cât sunt. Când Domnul aude că omul n-are vedere clară, ce face El? Iisus i-a pus din nou mâinile peste ochi… Niciodată n-a pus Domnul mâna de două ori pe cineva. Dar să ştiţi că în Biblie toate sunt bine arătate. Domnul a făcut multe minuni. Din toate felurile de minuni făcute, avem câte o întâmplare, un model în Biblie. A mai făcut multe minuni… Dar în toate minunile arătate în Biblie, Domnul n-a pus mâna de două ori pe cineva…
Pe orbul pe care l-a trimis la scăldătoarea Siloamului, o dată l-a trimis – şi s-a făcut bine. Când a mustrat duhurile necurate, o dată le-a mustrat – şi au ieşit imediat din cei demonizaţi. De data aceasta însă, un om care nu se întoarce cu inima şi care nu se păstrează curat în faţa Domnului, el totdeauna vede lucrurile exagerate… Câţi nu s-au perindat prin Lucrarea Domnului şi câţi nu se vor mai perinda pe Ogorul Evangheliei, care văd lucrurile exagerate… Văd lucrurile sub alte forme şi nu înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu… Cu ei, toată munca şi jertfa au fost în zadar, deşi Domnul i-a luat şi pe ei de mână… Deşi Domnul îi scoate şi pe ei din lume, dar ei tot ca „lumea” şi „din lume” rămân.
Şi atunci din nou i-a pus mâinile pe ochi şi i-a spus: „Uită-te ţintă!” De ce nu i-a spus şi la început să se uite ţintă? De ce i-a spus numai a doua oară: „Uită‑te ţintă”? Şi ce ţintă avea? Ce ţintă avem noi, de care ţinem cont? Sfântul Apostol Pavel spune: „Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre”. Dacă noi nu ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, noi nu putem avea o vedere clară! Deci să învăţăm şi lecţia aceasta, fraţilor şi surorilor! Să ne uităm totdeauna, oriunde vom fi, la ţintă şi să alergăm spre ţintă, chiar dacă vom mai şi cădea. Dar ochii trebuie să fie la ţintă, inima la ţintă. Chiar dacă vom sângera, să nu pierdem ţinta din ochi!
Roagă-te Domnului să te vindece, să nu mai fi tu însuţi o proteză, un om fals, un mincinos. Fericit vei fi tu cu adevărat numai când vei ajunge să mergi fără proteze. Căci duhovniceşte nu există proteze. O singură proteză duhovnicească există: diavolul. În Lucrarea lui Dumnezeu, mai curând sau mai târziu, toate protezele se vor înlătura la foc. Tu te mai foloseşti mult de proteze, mai lucrezi mult aşa? Trezeşte-te! Tu eşti o povară pentru alţii! Dumnezeu nu poate ţine proteze în Corpul Lui. Tu ce te faci atunci? Deci priviţi fiecare cu cutremur şi cu groază la diferenţa care există între o proteză – un om „proteză”, un credincios „proteză” şi un credincios natural, făcut de mâna şi de Duhul lui Dumnezeu. Şi ca să fim oameni naturali, ca să ne păstrăm în curăţia şi în naturaleţea lui Dumnezeu, trebuie să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre.
Sursă: comorinemuritoare.ro
