Când cineva te vorbeşte de rău, să iei de acolo, că ceva adevărat este. Când te vorbeşte de bine, să vezi cât e de adevărat, că şi acolo e ceva adevărat. Să dăm slavă lui Dumnezeu.
Aproapele nostru este oglinda noastră, dar să nu luăm asta în mod absolut. Suntem cu toţii subiectivi, încă bolnavi, şi suntem ca nişte oglinzi concave sau convexe în care ne vedem deformaţi, mai laţi, mai lungi. Să avem prieteni, să avem prieteni care să ne spună cum ne vedem din afară, şi să discernem în ce ne spun ei, cât ne este de folos.
Dar ţineţi minte: ce văd eu rău la celălalt, acela este un lucru pe care îl am eu în mine. Dar dacă văd pe cineva că fură un portmoneu, asta nu înseamnă că eu sunt un hoţ refulat. Nu! Dar dacă zic: „Hoţii ăştia nenorociţi, i-aş strânge de gât”, dacă simt o repulsie, o încărcare sentimentală foarte mare, înseamnă că m-am lăsat de furat de curând sau tare îmi pare rău că n-am furat şi eu.
Când avem o încărcătură afectivă foarte mare faţă de un defect sau ceva neplăcut la cineva, atunci e proiecţie. Şi dacă am o admiraţie, tot proiecţie este, că proiectăm şi lucruri bune, acele lucruri minunate din noi pe care nu îndrăznim să le trăim, să le lucrăm, şi le proiectăm pe Părintele, pe maica Siluana. Dar nu aş fi atras de nişte valori dacă nu le-aş avea în mine… Să luăm aminte!
Din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 152-153
Sursa: altarulcredintei.me
