Ca să înţelegem ce înseamnă să-ţi iei crucea şi să mergi după Iisus, să ne amintim de un fapt petrecut pe drumul înspre Golgota. Pe când Domnul urca cu crucea în spate, în faţa mulţimii apare un ţăran pe nume Simon Cirineul, care se întorcea de la ţarină. Soldaţii îi spun să ia crucea lui Iisus, dar el refuză motivând că are treabă. Până la urmă, el este obligat, este silit să o ducă. Iisus a văzut şi a auzit totul, cum nimeni nu voia să-I poarte povara, pentru că-i grea şi ruşinoasă. Domnul merge înainte cu capul aplecat, iar Simon bombănind Îi târăşte crucea, în urma Lui.
Simoni dintre aceştia există până astăzi! Purtându-ne crucea, care de fapt este a lui Hristos, că viaţa noastră Îi aparţine Lui, o târâm siliţi, o suportăm, dar nu de bună voie. Ne plângem, bombănim ca Simon, iar Iisus merge înainte şi auzind protestele noastre, tace. El spune clar: „Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine, nu poate să fie ucenicul Meu”.
Cine înţelege taina Crucii, vede lumea şi trăieşte viaţa în alt chip. El îşi caută fericirea nu în plăcerile deşarte ale acestei lumi, în egoism şi desfrâu, în ură şi răutăţi, ci în dorinţa de a sluji oamenilor, casei, familiei, celor din jur. Prin aceasta, el nu se leagă atât de mult de cele trecătoare, ci caută mai ales „cele veşnice, ştiind că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”, că „cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos”.
Convins de acest lucru, acceptă Crucea şi merge după Hristos. Crucea este lemnul sfânt pe care triumfă Iisus Hristos şi pe care triumfăm şi noi, când primim cu bucurie şi cu mărinimie ceea ce El ne trimite. Crucea este ascultarea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, de voia Tatălui, şi ea trebuie să fie şi ascultarea noastră de El, o ascultare curajoasă şi plină de speranţă, fiindcă „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.
După cum patimile crucii au fost o slavă pentru Mântuitorul nostru şi după cum lanţurile au fost o pricină de laudă pentru Apostolul Pavel, ori pătimirile o bucurie pentru martirii şi sfinţii credinţei noastre, tot aşa semnul Crucii şi purtarea ei trebuie să fie o pricină de laudă sfântă şi de putere biruitoare şi pentru noi. Bătrânul părinte Iosif din Muntele Athos grăieşte astfel: „Fără ispite este cu neputinţă a se arăta sănătatea sufletului; acestea sunt focul cel curăţitor prin care se lucrează curăţirea şi luminarea sufletului”.
Devoţiunea sinceră, adevărata iubire de Dumnezeu ne împinge la lucru, la îndeplinirea, chiar dureroasă, a îndatoririlor zilnice. Se cade să nu dorim pentru noi nimic bun, nimic rău, ci să căutăm numai ceea ce Dumnezeu va voi pentru noi. Când vom primi o lovitură grea, o cruce oarecare, nu trebuie să ne întristăm. Dimpotrivă, cu chipul senin, va trebui să-I mulţumim Domnului pentru ea, fiindcă „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Fericitul Augustin are o frumoasă parabolă cu privire la acceptarea şi suferirea răului. El aseamănă viaţa credincioşilor cu strugurii din vie. Pe coarda viei, ciorchinele nu suferă nici o presiune, dar nici nu dă mustul care îl conţine. Dus la cramă şi strivit în teasc, strugurelui i se face o silnicie, un rău, însă numai pentru o scurtă vreme. Durerea presiunii aduce preţioasa roadă a vinului care înveseleşte inima omului. Dacă strugurele se teme de teasc, este în primejdie să putrezească pe coardă sau să fie înghiţit de păsări.
Asta este viaţa credincioşilor: ei sunt ca nişte struguri în via Domnului. Dacă în viaţa lor nu îndură nici un necaz, îi pândeşte primejdia ca sufletele lor să fie sterpe, amăgite de ispitele lumii şi înghiţite de iad. Furtunile, suferinţele, nedreptăţile sunt „teascul” binecuvântat, un instrument care doare, însă un mijloc prin care din inimile predate lui Dumnezeu ţâşneşte vinul mântuirii.
Aşa se explică strigătul plin de entuziasm al Sfântului Apostol Pavel din epistola către Romani, când mărturisea: „Ne lăudăm în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează”. Iar mai departe se limpezeşte gândul marelui misionar: „Dacă pătimim împreună cu El (Hristos), împreună cu El ne şi preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi”.
De aceea şi Sfântul stareţ Ambrozie de la Optina era convins că „este bine de a fi în faţa Crucii Mântuitorului, dar este încă şi mai bine să suferi pentru El pe o cruce”.
Să ne gândim la Sfântul Apostol Andrei. Guvernatorul din Patras l-a ameninţat cu răstignirea, dacă va continua să propovăduiască. Ucenicul Domnului a răspuns: „Dacă m-aş teme de Cruce n-aş mai propovădui-o!”. Şi aşa a fost răstignit, murind pentru adevărul Evangheliei.
De obicei, când vin crucile, suntem ispitiţi să-L întrebăm pe Dumnezeu: De ce? Şi, de multe ori, Îl acuzăm pe Dumnezeu că le îngăduie, sau ne plângem că sunt prea grele. În schimb, Dumnezeu ni le face pe măsură, aşa cum este bine ilustrat în următoarea istorioară.
Se povesteşte că un om se plângea mereu Domnului că crucea sa este insuportabilă. Atunci Domnul îi permite să meargă într-o mare fabrică de cruci şi să-şi aleagă una mai puţin grea. Omul s-a dus şi încercându-le la rând pe toate, n-a găsit nici una mai uşor de purtat. Atunci şi-a dat seama că tot a lui, cea de la început, i se potrivea mai bine. De aici rezultă că tot ce vine de la Dumnezeu trebuie să primim cu supunere, că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, „ci odată cu ispita va aduce şi calea de a ieşi din ea, ca s-o putem răbda”.
Suferinţa noastră unită cu a lui Hristos ne purifică şi ne aduce imense binecuvântări.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne invită la un program de viaţă. Ea ne arată că omul credincios este chemat să lepede răul din sine şi patimile, apoi să sufere ispitele şi necazurile care se pun în calea urmării lui Hristos. Moştenitorii Împărăţiei cerurilor vor fi purtătorii crucii, cărora Hristos le-a promis „plată multă în ceruri”.
Noi, care întâmpinăm potrivnicii în viaţa zilnică, în starea sănătăţii, în legăturile cu semenii noştri, în profesia noastră, putem spune că suferim cu Hristos şi că purtăm Crucea Lui. Câtă bucurie avem ştiind că Iisus a sfinţit toate „crucile” ucenicilor Săi şi că dincolo de Golgota încercărilor noastre vom găsi şi noi biruinţa învierii!
Să ne fie clar că din contactul viu şi iubitor cu Mântuitorul nostru, noi ieşim înnoiţi şi transformaţi, dar aceasta cere întotdeauna nevoinţă, jertfă şi luptă. Oricare ar fi preţul urmării lui Hristos, să avem speranţa că printre lacrimi, prin umbrele vieţii, prin focul încercărilor, ni se arată zările paradisului de sus. Pe acesta vrea Domnul să ni-l dăruiască atunci când zice: „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, aşa cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe tronul Său”. Amin!
Evanghelia de astăzi este pe cât de scurtă, pe atât de plină de învăţături şi, pentru aceasta, nu uşor de înţeles, cel puţin în trei afirmaţii ce se fac în ea. Întâi, zice Mântuitorul Hristos:,,Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”
Şi vă întreb: despre care ,,cruce” vorbeşte Domnul? Sărbătorim în fiecare an, la 14 septembrie, ,,Înălţarea (sau aflarea) Sfintei Cruci” care se pierduse; crucea pe care a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi. Despre aceasta, însă, vorbeşte Domnul când ne spune să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui? Despre crucea materială, sub diferitele ei forme? Nu cumva avem de-a face aici cu un alt înţeles al crucii – altul decât cel fizic? Ba da. Hristos dă aici cuvântului ,,cruce” un înţeles spiritual :crucea ca viaţă creştină, pe care fiecare dintre noi suntem chemaţi să o ducem aici pe pământ.
Cuvintele ,,să se lepede de sine” înseamnă ,,să-şi lepede egoismul”, pentru a putea asculta de Dumnezeu mai mult decât de sine. Nu există ascultare de Dumnezeu fără lepădare de sine – renunţare la sine, în favoarea predării în mâinile lui Dumnezeu.
Expresia ,,să-şi ia crucea” înseamnă ca, odată predate lui Dumnezeu, ,,să-şi asume viaţa aceasta” – cu bucuriile, dar şi cu întristările ei; cu biruinţele, dar şi cu eşecurile ei; cu ,,Paştile”, dar şi cu desele ,,Golgote” – ca pe o ,,cruce”.
Despre această ,,cruce a vieţii” ne vorbeşte evanghelia, cruce pe care trebuie să ne-o asumăm cu demnitate şi cu bărbăţie creştină şi aşa să-I urmăm lui Hristos.
Cuvintele ,,să-Mi urmeze Mie” ne cheamă să abordăm viaţa aceasta, aşa cum este ea pentru fiecare, nu cu indiferenţă sau cu pasivitate, ci ca pe o luptă. Înţelesul cu care Hristos a numit viaţa noastră ,,cruce” – arată lupta pe care o avem de dus fiecare dintre noi, pentru că viaţa în Hristos nu este o viaţă oarecare, ci este luptă acerbă cu tot ceea ce ne împiedică de a-I urma Lui.Cunoaştem din experienţa propriei Sale cruci, însă, mai ales în momentele acelea suntem chemaţi ca, lepădându-ne de noi înşine şi înfruntând slăbiciunea firii, să ne asumăm totul ca pe o cruce şi cu multă bărbăţie creştină şi luptă să-I urmăm Domnului.
O altă frază, şi mai greu de înţeles, în evanghelia de astăzi, este următoarea: ,,Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru,Mine şi pentru Evanghelia Mea, acela îl va câştiga”.
Vă întreb: cum adică ,,cine va voi să scape sufletul îl va pierde”? Oare nu aceasta ne dorim fiecare dintre noi – să ne salvăm sufletul? Oare ni-l vom pierde pentru faptul că dorim să îl câştigăm? Ce vrea să spună evanghelia?
Luând aminte la cele la care tocmai ne-am referit mai înainte, şi anume la crucea ca viaţă sau viaţa ca o cruce,cuvintele acestea, greu de înţeles la prima vedere – ,,cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde” – trebuie înţelese astfel: ,,cine va voi să-şi scape (sufletul (de cruce) şi-l va pierde”. Aşadar, va voi să-şi menajeze viaţa şi să nu şi-o jertfească pentru Hristos, acela şi-o va pierde.
Cine va căuta să-şi scape sufletul, în sensul de a nu aborda viaţa ca luptă şi ca jertfă, acela şi-l va pierde, pentru că inutilă se va dovedi o astfel de viaţă în faţa veşniciei.
Mântuitorul Hristos ne-a chemat în viaţă aceasta la luptă şi la cruce. Şi nu ne-ar fi cerut-o, dacă n-ar fi făcut-o El Însuşi mai înainte de noi. Pentru aceasta şi aşteaptă de la fiecare dintre noi să ne abordăm la fel propria viaţă. Altfel, cine va dori să-şi menajeze viaţa, complăcându-se în tot ceea ce este mai atrăgător şi mai plăcut pe pământ – şi nu înţelege că Dumnezeu nu ne îngăduie nouă, celor ce ne-am înjugat la jugul Lui şi vrem să-I dobândim Împărăţia, să trăim oricum, să vorbim ori să gândim orice şi oricum – nu are ce căuta în Împărăţia Cerurilor.De aceea, se încheie evanghelia de astăzi cu alte cuvinte, la fel de greu de înţeles:,,Sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” Şi au trecut, dragii mei, de când Hristos a rostit cuvintele acestea, aproape două mii de ani!
Ce a vrut să spună, oare, Domnul prin aceste cuvinte? Ei bine, oricât ni s-ar părea de ciudat, nimic altceva decât că unii din cei care-L ascultau atunci au cunoscut împărăţia lui Dumnezeu mai înainte de a se muta definitiv de aici de pe pământ. Despre care împărăţie vorbeşte, însă? Aduceţi-vă aminte de cuvintele Domnului, când a spus:,,Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru!”.
Iată aşadar, împărăţia lui Dumnezeu încă de aici, de pe pământ, în noi! Până la lumea cealaltă, până la împărăţia lui Dumnezeu trebuie să înceapă în noi încă din lumea aceasta, pe pământ. Şi nu va începe într-o viaţă care nu are nimic comun cu jertfa lui Hristos, cu lupta pe care ne-o cere El, cu abordarea vieţii acesteia ca pe o cruce, pe care asumându-ne-o şi purtându-o aşa cum şi-a purtat-o El însuşi, să-I urmăm întru totul.
Împărăţia lui Dumnezeu se va înfiripa încet-încet înlăuntrul nostru, dacă vom înţelege să-I slujim lui Hristos aşa cum ne-o cere El. Ea începe încă de aici de pe pământ şi se continuă în mod firesc în viaţa de dincolo. Aşa se explică de ce sentinţa de judecată a Dreptului Judecător, de plasare de-a dreapta ori de-a stânga Sa a oamenilor, când va veni să judece viii şi morţii, şi nu va fi nici arbitrară sau discreţionară, nici subiectivă şi, cu atât mai puţin, nedreaptă. În mod cât se poate de firesc, dragii mei – şi aşa treebuie să vedem viaţa de dincolo – fiecare dintre noi va merge să-şi ocupe locul, potrivit stării din sufletul său. Am început să trăim, adică, de aici de pe pământ, în împărăţia lui Dumnezeu? Am făcut sufletul nostru o împărăţie unde să împărăţească Hristos? Atunci vom continua să petrecem în mod firesc împreună cu El.
Am respins abordarea vieţii acesteia ca împărăţie a Sa, împiedicându-L să împărăţească întru noi şi refuzându-I legea şi poruncile? Atunci nu vom putea merge altundeva, decât numai acolo unde nu este Hristos, pentru că singuri, în mod liber şi conştient, am ales să fim împreună sau fără Hristos.
În felul acesta stând lucrurile, sentinţa Dreptului Judecător nu va putea părea absurdă, pentru că nu va fi o sentinţă în felul în care ne-am deprins noi să receptăm sentinţele judecătoreşti aici pe pământ, ci va fi o cât se poate de justă recunoaştere a unei stări de fapt. Singuri ne vom situa de-a dreapta sau de-a stânga lui Hristos, potrivit a ceea ce ne-am deprins a fi încă de aici de pe pământ. Ne-am menajat viaţa? Ne-am complăcut în atâtea şi atâtea tentaţii cu care viaţa aceasta ne ademeneşte adeseori? Atunci, am ales automat ,,împărăţia lumii acesteia”.
Am înţeles să abordăm viaţa aceasta, aşa cum este ea – scurtă, lungă, fericită sau mai puţin fericită – ca pe o cruce şi luptă, pentru a împărăţi împreună cu Hristos? Atunci, în mod firesc, vom petrece viaţa de dincolo tot împreună cu El, în Împărăţia Sa cea cerească. Acesta este raiul şi acesta este iadul! Este lupta noastră pentru Împărăţia Cerurilor, sau este viaţa fără de Dumnezeu – dacă vorbim de nefericirea veşnică – acolo unde nu poate fi Hristos pe Care nu L-am urmat, atâta vreme cât ne-am trăit viaţa fără a căuta să ne purtăm crucea vieţii acesteia potrivit chemării Sale.
Acestea fiind înţelesurile profunde ale unei pericope evanghelice plină de înţelepciune, dar nu lesne de înţeles, conchidem că viaţa aceasta, dacă voim să fim creştini şi mai ales, dacă voim să dobândim Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să abordăm ca pe o cruce, ca pe o luptă şi ca pe o jertfă.
Pentru că a nu-ţi asuma viaţa ca pe o cruce şi a o pune în slujba lui Hristos, poate să ducă implicit la autosituarea de-a stânga Lui, sau fără El, şi fiecare dintre noi ştim lupta şi dorinţa noastră de a ne pune la picioarele Sale viaţa cu lupta ei, cu jertfa ei şi cu tot ceea ce înţelegem fiecare dintre noi să lucrăm, pentru a putea începe încă de aici de pe pământ să trăim şi să experimentăm viaţa în Hristos şi implicit Împărăţia lui Dumnezeu despre care, iată, evanghelia de astăzi ne spune ca trebuie să înceapă încă de pe pământ.
Fericirea sau nefericirea noastră – vrem sau nu vrem – începe încă de aici. Iar ceea ce se întâmplă în viaţa de dincolo nu este decât o continuare firească a luptei sau a refuzului nostru de a pune cuvintele şi poruncile Mântuitorului Hristos, Cel ce S-a jertfit pentru noi pe cruce, cu această înţelepciune şi înţelegere a crucii, ca să ne asumăm viaţa aceasta ca pe o luptă şi o jertfă în slujba Lui, aşa încât să putem şi noi să gustăm împărăţia Lui încă de aici de pe pământ, dar mai cu seamă dincolo, în Împărăţia Cerurilor, pentru vecii vecilor, Amin!
