Imaginea invadează lumea noastră cotidiană. Ea domină toate mediile sociale, strada, locul de muncă şi, prin presă şi micul ecran, pătrunde până în sânul familiei. Obişnuinţei şi uzurii pe care le provoacă imaginea, tehnicienii ei răspund prin forme şi culori tot mai subtile şi mai insistente, adesea fără prea mare respect faţă de sensibilitatea spectatorului pe care trebuie să‑l cucerească.
Prin forţa sa de sugestie, imaginea poate fi utilizată împotriva omului, fără ca acesta să‑şi dea seama. Ea poate să‑i modeleze gândirea, să‑i aprindă pasiunile, să‑i modeleze comportamentul, într‑un cuvânt – să‑l priveze chiar de libertate. În societatea noastră, imaginea se substituie din ce în ce mai mult textului. Reflecţia tinde să cedeze în faţa senzaţiilor şi, mai ales, în faţa privirii. Să ne gândim la puternica momeală vizuală pe care o reprezintă strada cu vitrinele ei, cu luminile ei, adesea mobile şi sclipitoare! Şi ce să mai spunem de publicitatea bazată pe randament care ne invadează? Trebuie să admitem că din moment ce numai profitul are importanţă, valorile omeneşti se estompează, creşte chemarea spre simţuri. Foarte sugestivă, din cauza puterii sale simbolice şi a impactului său asupra sensibilităţii, imaginea se insinuează în adâncurile fiinţei, ameninţând totodată viaţa interioară.
Omul este modelat în mod progresiv de ceea ce contemplă. Loc de întâlnire a Luminii exterioare şi interioare, ochii reprezintă partea cea mai transparentă şi cea mai vie a trupului. ,,Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este bun, tot trupul tău va fi luminat, dar dacă ochiul tău va fi bolnav, tot trupul tău va fi întunecat” (Luca 11, 34). Lui îi incumbă obligaţia să spiritualizeze materia din care face parte prin trupul său, pentru a aduce la Dumnezeu întreaga creaţie (Ef. 1, 1‑10).
Icoana sfinţeşte locul unde se află şi creează în credincios sentimentul unei prezenţe divine tangibile. Ea este realmente o întâlnire, pentru că a te ruga în faţa icoanei lui Hristos înseamnă a te ruga, de fapt, în faţa Lui.
Olivier Clément are dreptate atunci când scrie: ,,Creştinismul este religia feţelor. A fi creştin înseamnă să descoperi, chiar în centrul absenţei şi al morţii, o faţă deschisă pentru totdeauna ca o uşă de lumină, faţa lui Hristos, iar în jurul ei, pătrunse de lumina şi dragostea Sa, feţele păcătoşilor iertaţi, care nu mai judecă, ci primesc. Evanghelia înseamnă anunţarea acestei bucurii”. Model de sfinţenie, prezenţă, revelare a transfigurării cosmice viitoare a lumii, icoana ni se dăruieşte ca o mare carte deschisă. Trebuie să ştii să citeşti în ea pentru a învăţa să descifrezi feţele cu care te întâlneşti pe stradă şi pentru a găsi acea „mlădiţă unică” grefată pe Hristos. Chemarea pe care ne‑o face Hristos este aceea de a da o faţă celor care nu au faţă. Această chemare este preluată de Didim cel Orb (secolul al IV‑lea), care va spune: „După ce L‑ai văzut pe Dumnezeu, trebuie să vezi pe Dumnezeu în orice frate”.
Omenirea se află actualmente la o răscruce a istoriei, unde o nouă cultură în gestaţie se zbate în durerile naşterii… Icoana descoperă o lume de frumuseţe, de armonie şi de pace în care omul şi cosmosul regăsesc starea lor edenică. Unei arte şi unei lumi adesea închise asupra lor înseşi, imanenţei‑închisoare, ea îi substituie transcendenţa, deschiderea spre viaţa de apoi, singura ieşire spre fericirea tuturor. În mod constant, icoana rememorează, într‑adevăr, finalitatea existenţei umane: a deveni ochi înseamnă a dezvolta vederea interioară pe care o alimentează lumina Duhului Sfânt ce transfigurează totul. Şi dacă icoana îşi găseşte principiul ei constructiv în lumina transfigurării lui Hristos, ea îşi invită interlocutorul să răsfrângă această transfigurare în lume prin primirea Duhului Sfânt care este, după Sfântul Serafim de Sarov, însuşi scopul vieţii creştine.
Sfântul Pavel a fost şocat la vederea atâtor idoli în oraşul Atena. Cu toate acestea, el a fost mirat şi fericit să descopere un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut” (Faptele Apostolilor 17, 23). Oare nu pe acest Dumnezeu necunoscut îl caută arta în abundenţa ei de umbre şi lumină? Desigur, trebuie să redobândim o vedere curată, să ne eliberăm de „cataracta” pe care o reprezintă un materialism excesiv, tot atâţia idoli care‑l ţin pe om prizonier. Arta reflectă, într‑adevăr, viaţa!
