Iată un sfat bun pe care şi noi să-l urmăm: nu trebuie să ne temem de nimic, afară de păcat – pentru că numai păcatul ne îndepărtează de Domnul şi aduce tulburare sufletului nostru!
Ce sfaturi le daţi celor ce năzuiesc să se împlinească duhovniceşte, dar răzbesc greu în lumea asta plină de tot felul de ispite?
Să se străduiască, căci până la urmă fiecare om va ajunge să se lămurească, să-şi desluşească rostul şi ţelul vieţii. Albert Einstein, un om de ştiinţă atât de cunoscut, contemporan cu noi – dar şi ginerele nostru, căci soţia sa, Mileva Marici, a fost din Banat – a fost întrebat de un tânăr: «Care-i rostul vieţii?», iar Einstein i-a spus: «A avea răspuns la întrebarea asta înseamnă a fi om religios.»
Ştiinţa pe care o învăţăm în şcoli şi facultăţi ne va da un răspuns la întrebarea cum să trăim, cum să producem, cum să împărţim, cum să ne hrănim, cum să ne lecuim… Dar ţelul vieţii noastre ne rămâne necunoscut.
Iar tânărul a continuat: «Nu cumva ne-ar fi fost mai bine dacă nici nu ne mai puneam întrebarea asta? Căci dacă există un ţel, înseamnă că există şi cineva care să-l fi pus. Că nu noi l-am pus, asta-i clar, pentru că dacă l-am fi pus noi, deja l-am fi cunoscut. Iată, până la urmă, există plante şi animale apărute cu milioane şi miliarde de ani înaintea oamenilor care nu-şi pun nicio întrebare despre rostul şi ţelul vieţii. Simplu, ele se mulţumesc cu faptul că există.» Dar, dacă ar fi avut ele mintea pe care o avem noi, oare s-ar fi mulţumit doar cu simplul fapt că există? Răspunsu-i de la sine înţeles. Iar noi, odată ce ne vom lămuri întrebarea despre ţel, să ştim că orice altă întrebare va fi mai uşor de rezolvat.
Când Sfântului Vasilie cel Mare i-a fost pusă aceeaşi întrebare, a spus: «Răspunsul l-au dat şi vechii filosofi Ellini, dar n-au fost toţi într-un cuget. Unii au socotit că ţelul vieţii e petrecerea în plăceri (mănâncă, bea, simte-te bine), alţii că ţelul vieţii e strângerea bogăţiilor, alţii că ţelul vieţii e dobândirea slavei (în ştiinţă, artă, sport). Unii au spus că ţelul e dobândirea puterii şi a celor oferite de putere. Şi tot aşa… Iar noi socotim că ţelul vieţii noastre este a dobândi Fericirea: începând din această lume şi urmând în cea fără de moarte.»
Fericirea, de bună seamă, nu înseamnă noroc. Norocul nu depinde de noi, pe când fericirea depinde numai de noi. Fericirea o putem dobândi în orice împrejurare. Un cuvânt despre asta are Sfântul Ioan Gură de Aur, care a trăit tot în vremea Sfântului Vasilie cel Mare. El a fost episcop, iar pe atunci împăratul şi împărăteasa din Constantinopol erau eretici, arieni, credeau că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci prima zidire a lui Dumnezeu, şi numai în aceast fel se putea numi Fiul lui Dumnezeu. Această învăţătură a fost osândită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, dar împăratul şi împărăteasa au rămas şi după aceea în rătăcire.
Sfântul Ioan a cuvântat împotriva acestei erezii, iar împăratul şi împărăteasa s-au simţit atinşi. Atunci împăratul i-a chemat pe sfetnicii săi şi le-a spus: «Cred că episcopul ăsta Ioan nu ştie cine-i el şi cine-s eu. Ce să-i facem ca să-şi vină în fire?» Unul din sfetnici i-a zis: «Stăpâne, aruncă-l în temniţă şi acolo poate să vorbească ce va pofti!» Altul: «Surghiuniţi-l şi între Hazari poate să vorbească ce va voi!» Al treilea: «Să i se taie capul! Capul tăiat nu mai trăncăneşte!» Al patrulea: «Luaţi-i moşiile şi-şi va veni în fire!»… Dar cel la al cărui sfat împăratul ţinea cel mai mult tăcea. «Tu ce zici?», îl întrebă împăratul. «Stăpâne, toate sfaturile astea nimic nu preţuiesc. Eu îl cunosc pe acest om. Dacă îl arunci în temniţă, îndată ce va călca acolo va săruta porţile şi va zice: «Doamne, pentru Tine mă aflu aici.» Dacă îl surghiuneşti, va săruta pământul străin şi va spune: «Doamne, Tu eşti pretutindenea, Tu eşti şi-aici, Tu ştii că pentru Tine sunt eu aici.» Dacă-i vei lua moşiile, în van va fi, oricum nu-s ale lui, ci ale Bisericii. Prin moşiile astea îi miluieşte pe săraci şi, luându-i-le, te vei împovăra tu, împărate, cu grija lor… şi cine oare-i va putea mulţumi pe săraci? De-i vei tăia capul, va zice: «Doamne, capul meu pleacă viu în mâinile Tale, Dumnezeule cel Viu!» Atunci împăratul l-a întrebat: «Aşa zici, că n-avem nicio putere să-l biruim?» Sfetnicul i-a răspuns: «Avem numai o cale să-l biruim. Eu îl ştiu bine pe omul ăsta. El nu se teme de nimic, afară de păcat. Dacă vei putea, stăpâne, să-l îndupleci a păcătui, cu asta-l vei birui!» Împăratul a oftat: «Ehei, nu-i nimeni pe lumea asta să-l înduplece a păcătui pe Ioan!»
Iată un sfat bun pe care şi noi să-l urmăm: nu trebuie să ne temem de nimic, afară de păcat – pentru că numai păcatul ne îndepărtează de Domnul şi aduce tulburare sufletului nostru! Iar când vom avea pace cu Dumnezeu, vom avea pace şi-n suflet, şi cu această pace vom trăi şi-n familie, şi-n lume şi de nimic atunci nu ne vom teme!
Extras din ”Să fim Oameni! Viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei”, Ed. Predania, București 2011, pag. 155-157
