A povestit unul dintre Părinţi că erau doi fraţi, care se învecinau cu el, dintre care unul era străin şi celălalt era de-al locului. Străinul era puţin mai delăsător, în vreme ce localnicul era râvnitor foarte. S-a întâmplat să moară mai întâi străinul. Iar Bătrânul, care era văzător cu duhul, a văzut mulţime de îngeri care îi călăuzeau sufletul.
Când a ajuns la cer şi era gata să intre, s-a făcut cercetare în privinţa lui şi a venit de sus un glas care spunea: „E drept că era puţin cam delăsător, însă, din pricina înstrăinării lui, deschideţi-i!” Apoi a adormit şi cel din partea locului.
Şi în ceasul morţii au venit toate rudele lui. Bătrânul a privit şi nici urmă de înger. Atunci s-a minunat; a căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi a zis: „Cum de-a avut străinul parte de aşa slavă, chiar de era delăsător, iar acesta, atât de râvnitor, nu a fost învrednicit de nimic asemenea?”
Şi a venit un glas care i-a spus: „Cel râvnitor, atunci când era să moară, a deschis ochii, i-a văzut pe cei de-un neam cu el plângând şi sufletul i s-a mângâiat. Străinul, însă, chiar dacă era delăsător, n-a văzut pe nimeni dintre ai săi; de aceea a suspinat şi a plâns. Iar Dumnezeu l-a mângâiat”.