Este o diferenta clara intre pocainta psihica si pocainta autentica, pocainta duhovniceasca?
Intr-adevar, una este sa tratezi lucrurile din punct de vedere psihic si alta este sa le tratezi din punct de vedere duhovnicesc. De regula, daca esti format din punct de vedere duhovnicesc, esti si psihic, ceea ce nu este valabil si invers, adica daca stai bine psihic, implicit stai bine si duhovniceste. Cele doua aspecte sunt diferite.
Accept ca un psiholog, un psihiatru, prin tratamentul pe care-l administreaza, prin psihanaliza si celelalte mijloace pe care le foloseste, poate sa-l ajute pe un omul care sufera de anxietate, care sufera de alte stari psihologice, sa se echilibreze, sa stea bine pe picioarele lui, sa vada diferit viata si sa paseasca indreptat. Admit ca poate sa-l ajute. Aceasta nu inseamna, insa, ca in acest fel omul este si un bun crestin si inaintat duhovniceste. Prin urmare, una este terapia psihica si alta este terapia duhovniceasca. Asa cum una este bucuria pe care o da echilibrul psihic pe care-l are cineva, sau bucuria din trairile psihice pe care le are omul, cealalta este bucuria pe care o daruieste harul lui Dumnezeu, pe care o ofera Acesta. „Pentru ca bucuria voastra sa fie deplina”(Ioan 16, 24), a zis Domnul.
Domnul a grait despre „pacea pe care Eu v-o dau” (Ioan 14, 27) sau „iubirea pe care Eu v-o dau” (Ioan 15, 9). Una este ceea ce daruieste Hristos si altceva este ceea ce dobandeste cineva pe un fond psihic. Rugandu-se cineva poate sa simta emotie, bucurie si sa creada ca este harul lui Dumnezeu, desi nu este. Asa cum, in alta situatie, poate sa simta manie, tristete, si sa creada ca harul a plecat, desi nu este asa! Şi intr-o situatie si in cealalta, exista inlauntru stari psihice pe masura. Nu trebuie sa le confundam cu harul lui Dumnezeu.
Adica, cineva poate sa aiba o stare de bucurie pe un fond psihic si sa creada ca are harul lui Dumnezeu, dar sa fie un pseudo-sentiment. Sau poate sa simta melancolie, gol apasator si sa creada ca-i lipseste harul lui Dumnezeu. La fel este si pocainta. De foarte multe ori am intalnit si am privit oameni cu un soi de pocainta psihica. Aceasta nu este pocainta cea adevarata, daruita de Dumnezeu.
Sa spunem ca cineva face o greseala, care are anumite urmari. O urmare a greselii este scaderea consideratiei. Plange, se indurereaza, arata ca se pocaieste, isi rupe chiar si hainele pentru ca nu a luat seama si a gresit. Aceasta pocainta nu are deloc un caracter duhovnicesc. Este o prefacatorie. Este un sentiment fals. De exemplu, Iuda s-a pocait, dar n-a avut inlauntrul lui pocainta duhovniceasca, mantuitoare.
Ca sa aveti masura adevarata a pocaintei, sa aveti in vedere faptul ca pocainta autentica aduce degraba nadejdea in Hristos, nadejdea in mila lui Dumnezeu. Ea te face sa te sprijini pe milostivirea lui Dumnezeu, sa te incredintezi pe iertarea pe care o da Acesta. Din momentul in care te caiesti cu adevarat vei avea odihna. Desigur, fara odihna care vine, fara nadejdea care soseste, vei zice „Ajunge cat m-am pocait!“, nu pentru ca odihna si nadejdea inrobesc in sens pozitiv.
Adica, pocainta autentica te face sa te increzi in mila lui Dumnezeu, iar cand simti mila, iertarea lui Dumnezeu, te face sa-ti doresti chiar mai mult sa te pocaiesti. Şi, cu cat mai mult te pocaiesti, cu atat mai mult simti mila lui Dumnezeu. Aceasta taina este praznic mare, bucurie mare. Da, praznic, sa nu va mirati!
Aceasta este pocainta cea adevarata. De aceea este de neinteles ca cel care se pocaieste corect sa deznadajduiasca, sa fie cuprins de deznadejde. Adica, unii spun: „Nu pot sa ma rog, mi-am pierdut puterile, nu am dispozitie!“, si cred ca se gasesc in stare de pocainta si ca au inteles greseala lor. Acestea sunt manifestari ale egoismului ranit.
Pocainta nu poate sa se arate binevoitoare fata de egoism, fie ca acesta este ranit, fie ca nu,pocainta pierde egoismul. De exemplu, ai o rana si pe aceasta rana o zgandari si cu cat o zgandari, cu atat te doare mai mult. Pocainta are puterea sa usuce rana in taina, adica egoismul ranit. O usuca de asa maniera incat nici durere nu mai exista, nici locul nu se mai cunoaste.
Pocainta cea adevarata darama idolul care este inlauntrul nostru, egoismul, voia proprie, taie capul iubirii de sine, si nu mai ramane nimic care sa fie ranit. Cata vreme egoismul exista, el este ranit. Astfel, omul isi zdrobeste inima, plange si se tanguieste. Dovada este ca nadajduieste in mila lui Dumnezeu, in iertarea pe care o da Domnul. Nadajduind, se caieste si mai mult. Astfel, are loc curatirea omului. Lucruri simple, frumoase, imbietoare! Desi sunt imbietoare este de mirare ca le lasam de-o parte si dam atentie celor nesabuite.
Exista primejdia ca, atunci cand pocainta nu este autentica, omul sa se caiasca, sa planga, sa se rusineze, dar fara nici o nadejde in mila lui Dumnezeu, fara nici o speranta in iertarea pe care o da Dumnezeu. Exista, de asemenea, primejdia sa se increada cineva in mila lui Dumnezeu, fara sa-si smereasca sufletul, fara sa se caiasca cat poate de mult. In aceasta situatie, nu putem vorbi nici de incredere, nici de pocainta adevarata.
Asadar, acestea doua inainteaza completandu-se, merg impreuna si una o intareste pe cealalta, cealalta o inmulteste pe prima, ajutandu-se reciproc. Astfel, se plineste lucrarea dinlauntrul omului, astfel se creeaza inlauntru o stare minunata. Pentru un pacatos, pentru cel care are sentimentul vinovatiei, care are mustrari de constiinta, nu stiu daca in aceasta lume de aici exista traire mai frumoasa decat pocainta cea adevarata. (…)
Sfintii Parinti au ajuns la culmea sfinteniei si tot cautau pocainta. Adica, cu cat traieste cineva mai mult in aceasta lume si cu cat se pocaieste mai mult, cu atat o doreste mai mult. Pocainta nu are final „Praznicul” pocaintei nu are sfarsit.
Ce aflam de la sfinti, referindu-ne la rugaciunile randuielii Sfintei Impartasanii? Intalnim rugaciuni ale sfantului Simeon, ale sfantului Ioan Damaschinul, ale sfantului Ioan Gura de Aur, ale sfantului Vasile cel Mare si a altor sfinti. Ei vorbesc in aceste rugaciuni despre ei insisi, graiesc intr-un mod personal. Desi atinsesera sfintenia, erau coplesiti de sentimentul pacatoseniei. Cand lumina lui Dumnezeu vine inlauntrul omului, cand vine harul lui Dumnezeu, cand il lasam pe Dumnezeu sa lucreze nestanjenit, asa cum s-a intamplat in inimile sfintilor, atunci omul vede ce inseamna pacatul, isi vede egoismul, starea vicleana fata de Dumnezeu si parerea de rau este nesfarsita, pocainta nu se mai sfarseste.
Oricat de mult s-ar pocai cineva, cand vede necuratia care exista inlauntrul lui, se caieste si mai mult, nadajduieste si mai mult in bunatatea lui Dumnezeu, in mila lui Dumnezeu. Se instaleaza o stare de pocainta tainica, un praznic, o sarbatoare, o desfatare continua.
Sursă: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde esti? Despre pocainta“,Editura Bizantina, Bucuresti, 2008
