Sfantul Teofan Zavoratul ne da o minunata pilda din care putem trage multe invataminte. Aceasta lamureste mai bine decat orice altceva adevarul ca patimirile fara de cartire de pe pamant izbavesc sufletul pacatos de chinurile cele vesnice.
Un patimitor zacea grav bolnav si rabda toate cu barbatie. Cand trupul incepuse aproape sa-i putrezeasca, el nu a putut mai mult sa suporte durerile cele cumplite si nici mirosul cel greu. A strigat atunci: „Doamne! Nu pot sa rabd mai mult! Ia-mi sufletul!” In aceeasi clipa i s-a aratat lui Ingerul Domnului si i-a spus: „Domnul a auzit rugaciunea ta, insa dupa judecata Lui cea dreapta te mai lasa sa suferi inca un an pe pamant, ca sa te curatesti pe deplin de pacatele tale. El iti da totusi sa alegi: ori un an sa te chinui bolnav pe pamant, ori vreme de doar trei ceasuri sa fie dus sufletul tau in iad”. Cel suferind s-a gandit: „Inca un an intreg de chinuri in acest pat? E de nesuportat! Nu, mai bine in iad pentru trei ceasuri!”…
Ingerul i-a luat sufletul si l-a inchis in iad, lasandu-l singur in acel loc cumplit. De cum a plecat ingerul, ultima raza de lumina s-a stins in infricosatorul loc al chinurilor. Cel aflat in suferinta auzea doar vaietele pline de deznadejde ale pacatosilor ce se munceau in focul cel vesnic, vedea inaintea lui doar fetele demonilor. Simtindu-se deci parasit de toti, a inceput sa strige deznadajduit. La vaietele lui insa ii raspundeau doar ecoul inabusit al haului iadului. Nimeni nu i-a venit in ajutor, pentru ca in iad orice pacatos era prins in propriile lui chinuri. Astfel acest sarman patimitor a inceput sa sufere intr-un chip de neindurat. Minutele se scurgeau in iad precum ceasurile, ceasurile precum zilele, iar zilele precum anii. Lui ii parea ca trecusera veacuri de chinuri in temnita iadului.
Plin de deznadejde, credea ca niciodata nu se va mai izbavi din acest loc cumplit al chinurilor. Si a inceput din toate puterile sale sa urle, sa geama… Intr-un sfarsit, deasupra lui a rasarit o lumina linistita si i s-a aratat ingerul ce il adusese: „Cum te simti, frate, aici?” – a intrebat acesta. Patimitorul, in chinurile sale, i-a raspuns plin de amaraciune: „Nu credeam ca un inger sa minta!” „Cum asa?” – a intrebat ingerul. Si bolnavul a continuat: „Tu mi-ai fagaduit ca dupa trei ceasuri ma vei lua de aici. Si, iata, s-au scurs veacuri intregi in aceste chinuri ale mele!”… „Ce veacuri? – a raspuns ingerul zambind plin de blandete. Doar un singur ceas s-a scurs, ti-au mai ramas inca doua ceasuri de stat aici.” „Inca doua ceasuri? – a strigat bolnavul plin de groaza. Doar un singur ceas a trecut? O, nu pot sa rabd mai mult! Nu mai sunt in stare! Daca are mila Dumnezeu de mine, te rog ia-ma de aici! Mai bine pe pamant sa sufar ani si veacuri… Sunt gata sa patimesc acolo chiar pana la a Doua Venire, numai ia-ma de aici!” Ingerul i-a spus atunci: „Bine. Dumnezeu a ingaduit sa te chinui in iad, ca sa vezi din ce suferinta vrea El, in iubirea Sa, sa te mantuiesti prin patimirile tale vremelnice; ca stiind aceasta, sa nu mai cartesti in suferinte”.
La aceste cuvinte bolnavul a deschis ochii larg si s-a trezit iarasi trupul lui. Din acea zi, cu bucurie a inceput sa rabde boala cea grea. Ea i se parea o nimica toata si prea usoara in comparatie cu vesnicele munci ale iadului.
