CE-MI MAI RĂMÂNE?

Apreciează-ne pe Facebook

Eu n-am știut ce-i pocăința
Căci la-‘nceput nu Te iubeam
În suflet nu aveam credința
Nici dor de Tine nu aveam.

Abia când Ți-am primit lumina
În sufletul întunecat
Am înțeles ce mare-i vina
Pentru căderea în păcat

Căci Tu, iubindu-mă pe mine
Ai fost atât de-ascultător
Iar eu, neascultând de Tine
Din nou pe Cruce Te omor!

Doar în genunchi, la rugăciune
Eu am putut să înțeleg
Că pofta este urâciune
Și-am vrut de ea să mă dezleg.

Poftind a lumii frumusețe
Eu am văzut, și văd și-acum
Cum Tu, cu jale și tristețe
Mă părăsești pe-al vieții drum.

Dorind să fiu slăvit de lume,
(Un drept ce este doar al Tău)
Și neslăvind Preasfântu’-Ți Nume
M-ai dat pe mâna celui rău.

Și m-ai golit de fericire
Lăsându-mă orfan și trist
Căci fără calda Ta iubire
Ce rost mai are să exist?

Aceasta-mi este pocăința:
Durerea mea că am căzut
Amestecată cu dorința
De-a regăsi ce am pierdut.

Suspinuri inima îmi naște
Și lacrimi ochii-mi izvorăsc
Încep păcatul a-mi cunoaște
Și cunoscându-l, îl urăsc!

Nimic n-aș vrea să mă despartă
De Tine, Dumnezeul meu
Dar necăderea e o artă
Și cere rugăciuni mereu.

Târziu Te-am cunoscut pe Tine
Devreme am făcut ce-i rău
Cu greu sfințenia se ține
Ușor se-alunecă în hău!

În clipa asta, ce-mi rămâne?
Să-mi curgă lacrimi pe obraz
Și-‘nlăcrimat, să-Ți cer, Stăpâne
Să-mi vindeci viața de necaz!

Nu mai trăim la începuturi
Când oamenii cădeau cu greu
Făcându-și din credință scuturi
Și-‘n lupte biruind mereu.

Acum rămâne doar căința
Pentru acei ce Te iubesc
Căci Tu îi speli cu pocăința
Pe cei ce dragostea-Ți rănesc.

Și eu Îți cer, Iisuse Sfinte
Cuvântul Tatălui Cel Viu:
Dă-mi lacrimi multe mai ‘nainte
De-a fi cu-adevărat târziu!
Amin!
Sursă: Preot Sorin Croitoru

Lasă un comentariu