Un om bogat voia să meargă la Ierusalim, să se închine la locurile sfinte și a luat cu el, ca tovarăș de drum, un om sărac ce nu avea bani să ajungă acolo, dar dorea și el să ajungă pe urmele Mântuitorului.
Când se făcea seară, omul cel bogat poposea la oameni avuți, iar săracul găzduia la cei nevoiași, bolnavi și necăjiți pe care îi ajuta cum putea. De multe ori întîrzia și îl reținea din drum pe cel bogat pentru a-i ajuta pe cei în necazuri și suferințe.
O dată săracul pregătea o înmormântare, dar cel bogat nu l-a mai așteptat, ci a mers singur la Ierusalim ca să nu piardă sărbătoarea Învierii Domnului și să-și oprească locul din frunte la slujba de Paști, ca un om bogat ce era.
La Sfânta Liturghie din noaptea Învierii, cel bogat l-a văzut chiar lângă Arhiereu pe consăteanul său cel sărac și s-a supărat și l-a mustrat pentru obrăznicia lui de a sta chiar lângă Arhiereu. Dar cel sărac s-a jurat că el nu a mai ajuns la Ierusalim, căci a întârziat ajutându-i pe cei nevoiași.
Atunci și-a dat bogatul seama că mai răsplătit a fost cel sărac pentru dragostea lui și ajutorul pe care l-a dat aproapelui său, decât el care a participat, fără folos însă, la slujba Învierii, la Ierusalim.
Când noi credem că întâietatea nostră în fața lui Dumnezeu constă în lucruri de suprafață și lipsite de adâncul iubirii de aproapele, ne înșelăm și ne furăm pe noi înșine!
