Este considerat de mulţi credincioşi drept „ultimul sfânt al românilor“. Duhovnicul Arsenie Boca şi-a dus viaţa printre fapte considerate miracole de cei care le-au văzut şi vorbe cu tâlc, balansându-se între renumele profetic şi durerile simţite în temniţele comuniste. Într-o zi, oamenii i s-au plâns: Părinte, nu mai avem nisip de construcţie, ce ne facem? Numa dacă s-ar abate râul ăsta din loc, am mai putea găsi ceva nisip…». Părintele s-a dus în deal, pe apă, la vreo douăzeci de metri, şi s-a lăsat în genunchi. A făcut rugăciunea câteva ore. Şi, vă jur!, asta am văzut-o cu ochii mei, spre seară, apa a intrat în pământ şi a ieşit puţin mai încolo, lăsând la suprafaţă un nisip fin, strălucitor ca argintul. Muncitorii s-au închinat cu toţii, speriaţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor.
Rugaţi-vă, postiţi şi veţi putea şi voi!, le-a spus tuturor.“ Astfel de istorii, precum cea spusă de muncitorii care lucraseră la refacerea mănăstirii din localitate, puteau fi auzite, la Prislop, pe 28 noiembrie 1989. Atunci, toţi cei prezenţi acolo, proveniţi din toate zonele ţării, înfriguraţi de la vremea de afară şi extenuaţi de lipsurile unui regim politic ce mai avea de supravieţuit mai puţin de o lună, participau la ceva mai mult decât o înmormântare. Senzaţia era că România a pierdut un sfânt, o persoană în relaţie directă cu divinul, un făcător de minuni. Din sicriu, trupul lui Arsenie Boca trăda perioadele lungi de interogatorii, anchete şi întemniţări, al căror subiect fusese încă din anii 1950.
Despre miracole
Cum şi-a câştigat însă renumele acest duhovnic care, pentru o uriaşă parte a credincioşilor din România, reprezentase, vreme de decenii, speranţa că religia şi credinţa vor intra din nou în legalitate şi firesc? O parte dintre răspunsurile la această întrebare pot fi exemplificate prin două momente ale vieţii sale.
Mai întâi, printr-o întâlnire, din decembrie 1988, dintre Boca şi ucenicul său, Preasfinţitul Daniil Stoenescu. Părintele ar fi plâns şi ar fi spus, profetic: „Îmi pare rău pentru voi. Frica e de la diavol… Îmi pare rău pentru voi. Vor cădea mulţi dintre cei aleşi. Vă vor pune impozite, taxe şi alte dări. Nu veţi mai putea fi sfinţi… Acum nu mai e timpul sfinţilor. Acum începe timpul mucenicilor“.
Un al doilea exemplu se găseşte pe pereţii bisericii de la Drăgănescu, Giurgiu, pictată în întregime de Boca, după ispăşirea suferinţelor din temniţele comuniste. Într-una dintre picturi figurează moartea martirică a Sfântului Ştefan cel Nou, tot la 28 noiembrie, şi al cărui destin seamănă izbitor cu cel al lui Arsenie Boca.
Miracolul este ceea ce privirea ştiinţei nu poate cuprinde, se explică în cărţile de misticism. Pentru Boca însă, aşa cum reiese din spusele şi cărţile sale, supranaturalul nu avea nicio legătură cu vreo separare între intelect şi sentiment, ci devenea însăşi o parte fundamentală a „adevăratei vieţi“: cea condusă sub numele Domnului.
„Fă-te ca focul!“
29 septembrie 1910. Într-o gospodărie de pe vârful unui deal, în Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara, se năştea Zian Boca, fiul lui Iosif Boca şi al Cristinei. Aproximativ 19 ani mai târziu, în curtea Liceului „Avram Iancu“, din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, acelaşi Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, „Gorunul lui Zian“. Acel gorun există şi astăzi.
După absolvirea Institutului Teologic din Sibiu, Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite pe tânărul Zian, cu bursă, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Tot aici va urma şi studii de medicină, dezvoltând o pasiune pentru ştiinţe, ce-l va cuceri până la moarte.
Zian este hirotonit pe 19 septembrie 1929 şi, după terminarea Academiei de Arte Frumoase, îşi începe ucenicia în monahism, petrecând trei luni la Sfântul Munte Athos. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: „Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!“, la care tânărul şi-a spus în sinea lui: „Aici e de mine, la ăsta stau!“
Amintindu-şi relaţia cu primul său duhovnic, Boca avea să exclame mai târziu, întrebat cum ar trebui să fie un călugăr: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc… Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti… De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!“.
Se întâmpla în 1940, când cel transformat din Zian în Arsenie (în greacă: „cel plin de bărbăţie“) era trimis la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, pentru a intra în adevărata viaţă monahală. Iar din acest loc, începe destinul celui considerat de mulţi, astăzi, drept „ultimul sfânt al românilor“
Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu. – Pr. Arsenie Boca
