Este foarte simplu, dar şi foarte complicat, din cauza minţii noastre complicate. Lenea este aceasta stare sufletească, în care am dori ca lucrurile să se întâmple de la sine.
Că sunt unii copii care trăiesc realităţi de coşmar şi se culcă. Şi îşi doresc din tot sufletul ca atunci când s-or trezi, lucrurile să stea altfel. Şi ele stau la fel. Leneşul se culcă în nădejdea că poate lucrurile se schimbă şi fără el, ceea ce nu se întâmplă. Lenea îţi aduce o plăcere. Lenea este şi o opţiune. Părinţii spun că avem trei vrăjmaşi: neştiinţa, lenea şi uitarea.
Deci primul păcat, primul mare balaur care ne mănâncă este neştiinţa. Omul are o râvnă să nu afle, să nu cumva să ştie, ca să nu-şi bată capul, lucru care se întâmplă şi în mănăstire. În mănăstiri, e uimitor cum se poate participa la slujbe fără să se audă cuvintele slujbei. Mi s-a întâmplat cândva să vorbesc cu nişte măicuţe şi vorbeam despre cum a fost prefigurată crucea în Vechiul Testament.
Şi mi-au răspuns: „Dar, ce? Noi am studiat Vechiul Testament? Noi avem timp să studiem?” Zic: „Bine, dar am văzut că faceţi Acatistul Sfintei Cruci şi miercurea şi vinerea. Acolo sunt doua citate – Manase şi Amalec.” N-au auzit niciodată! „Care sunt cei 12 apostoli?” „Dar de unde să ştim noi?” “La fiecare Luminândă de joi sunt înşiraţi toţi doisprezece, maică, şi-i citim de ani de zile, şi nu-i ştim pe de rost!” Ce se întâmplă? Ce e asta? Deci e o nevoie de a nu şti. E o apărare a psihismului, a ego-ului, care nu vrea să ştie. Că dacă ştie, va fi tras la răspundere, dar dacă n-a ştiut, scapă mai uşor. Şi această nevoie şi-a cultivat-o de mic. Este strategia omului vechi sau a omului mort.
Un mort, ca să se simtă bine, trebuie să aibă grijă să fie mort. Să nu cumva să se trezească. Aici intervine mai întâi uitarea: „Am uitat! Vai, dar am uitat!” Şi dacă nici nu mai uiţi – că durerea, care e darul lui Dumnezeu cel mai mare – te trezeşte mereu, vine această lene: „Am ştiut, n-am uitat, dar mi-a fost lene!” Şi lenea este însoţită întotdeauna de gânduri de cârtire, de gânduri de judecată, de gânduri de hulă chiar. De ce? Că eu, ca să pot să lenevesc, trebuie să dau vina pe cineva. Ca să pot să spun: „Eu nu mai fac treaba aia, pentru că el mi-a făcut, pentru că Dumnezeu nu mă iubeşte”.
Am nevoie de o scuză, dacă vrei, de o dogmă. Deci eu am nevoie de o dogmă care să anihileze dogma care mă cheamă la virtute. Şi de aici vin şi ereziile. N-ajungem noi până acolo, că suntem prea leneşi. Pentru erezie îţi trebuie oleacă de râvnă.
***
Cum se cuvine a lupta cu lenea
Nu-i de ajuns numai a face lucrul ce-l ai de făcut, ci se cuvine a-l face la vremea lui şi cu toată sârguinţa cuviincioasă cerută de calitatea și natura lui esenţială, ca să fie făcut cu toată desăvârşirea.
Ca să nu cazi în ticălosul viciu al lenevirii, care-ţi astupă calea desăvârşirii şi te-aruncă în mâinile vrăjmaşilor, trebuie să fugi de orice curiozitate, de orice ataşare pământească şi de orice afacere nepotrivită stării tale. Apoi, se cade a te sili să asculţi repede de orice povăţuire bună şi de orice poruncă a superiorilor şi părinţilor tăi duhovniceşti, făcând orice lucru la timpul cerut şi aşa cum le place lor.
Orice ai avea să faci, nu întârzia [nu amâna], fiindcă întârzierea oricât de mică la început aduce după sine pe a doua, a treia şi celelalte. La acestea simţirea înclină mai uşor decât la prima. Ea este aplecată spre cedare, din cauză că-i robită dulceţii încercate în a doua, a treia şi celelalte întârzieri. Atunci şi acţiunea, ori începe foarte târziu, ori adesea este complet părăsită, ca supărătoare. Şi astfel încet-încet se dobândeşte deprinderea lenii, care ajunge în aşa măsură, încât nu mai e de recunoscut, decât când ne vom da la lucruri serioase şi sârguitoare. Căci din această lipsită sârguinţă recunoaştem că până atunci am stat în trândăvie şi ne dăm seama cu ruşine şi pagubă de atâtea fapte bune ce puteam face. (De aceea, marele Marcu Pustnicul cu Petre Damaschin zic: „Cât se sileşte cineva a face ceva bun într-o zi, tot atât este de dator în toate zilele vieții (Filocalie), dacă, adică, ar fi puterea şi osârdia lui”.)
Această lene aleargă pretutindeni şi cu otrava ei otrăveşte nu numai voinţa, făcând-o a lăsa orice lucru din mâini, şi orice osteneală și nevoință duhovnicească.
Dar ea orbeşte şi mintea, să nu observe pe ce gând iraţional şi rău se întemeiază astfel de voinţă, ca nu cumva din acest fel de privire să îndemne voinţa a se grăbi să săvârşească îndată o faptă la care suntem datori. Lenea nu voieşte a ne lăsa să îndeplinim acea faptă, ori, cel puţin ne sileşte s-o amânăm.
Fiindcă nu-i de ajuns numai a face lucrul ce-l ai de făcut, ci se cuvine a-l face la vremea lui şi cu toată sârguinţa cuviincioasă cerută de calitatea și natura lui esenţială, ca să fie făcut cu toată desăvârşirea, după cum este scris: „Blestemat este cel ce face lucrurile Domnului cu lenevire” (Ieremia 48, 10).
Şi tot acest rău se întâmplă fiindcă nu-ţi dai seama de puterea acelui lucru bun, să-l faci la vremea lui şi cu gând hotărâtor să biruieşti osteneala şi greutatea adusă de lene noilor oşteni.
Surse: Monahia Siluana Vlad, „Cu Hristos te întâlnești, mai întâi, în iad”; Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut.
🙏 Rugați-vă împreună cu noi: www.locurisacre.ro
🙏 Canal youtube Rugăciuni Creștine – Locuri Sacre https://www.youtube.com/channel/UCagmQnj4ovjFD5S4f0ldsdw
Nu uita că cel mai potrivit ar fi să discuți și cu duhovnicul tău și să îi ceri sfatul ca să îți călăuzească pașii în depășirea acestor momente grele.
Doamne ajută!
