Multă lume ignoră sau nu doreşte să cunoască sensul acestor zile, continuându-şi viaţa monotonă de fiecare zi. Omul se plânge că viaţa îl oboseşte, totuşi nu face nici un pas spre o schimbare esenţială. Dietă severă ţine, dar post nu. La psiholog merge, la televizor stă cu orele, dar la duhovnic nu se duce, nici la biserică.
Omul de azi nu vrea să dea şi el ceva, vrea doar să primească, fără osteneală şi fără nicio jertfă personală. Se teme să se privească pe sine în ochi. Sistematic fuge de sine însuşi. Se zbate în golul său lăuntric.
Postul Mare funcționează ca un aparat de radiografiere, ca un aparat fotografic, ca o oglindă. Într-un anume fel, nu-l dorim, tocmai pentru că ne va dezvălui realitatea noastră ascunsă.
Duhul consumului, al traiului uşor, al cugetului nesmerit nu îl lasă pe om să se elibereze de multe lucruri inutile care i-au umplut viaţa. Postul Mare este un popas în goana obişnuită a vieţii şi un prilej de transfigurare. Rugăciunea Cuviosului Efrem Sirul, care în toată această perioadă se spune de sute de ori la sfintele slujbe, ne îndeamnă să părăsim duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert şi să dobândim curăţie, gând smerit, răbdare şi dragoste. Această rugăciune frumoasă şi plină de înţeles se încheie cerând de la Dumnezeu: „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile şi să nu osândesc pe fratele meu”. Să lăsăm, adică, bârfa, judecata celuilalt, critică aspră care neîncetat ne urmăreşte şi să ne îndreptăm asupra noastră înşine, corectându-ne greşelile.
Postul Mare urmăreşte să ne întoarcem către propriul sine şi contribuie la tămăduirea noastră de bolile duhovniceşti care ne întunecă mintea, ne îngreuiază şi ne amărăsc viaţa.
Dacă vom reuşi să ajungem la o anume măsură de autocunoaştere şi de pocăinţă, atunci Postul Mare nu va fi pentru noi o perioadă posomorâtă şi neroditoare, nu va fi un simplu răstimp plin de îndatoriri morale, ci un prilej de înmuiere a inimii noastre împietrite, care ne va duce la iubire de oameni şi de Dumnezeu.
Excesul de raţionalism al vremurilor grele pe care le trăim vrea să ne ţină departe de tot ce este mistic, isihast, de tot ce este sfântă Taină de negrăit şi mai presus de fire. Rezultatele acestei îndepărtări au ieşit la iveală. Pretutindeni stăpâneşte melancolia şi deznădejdea, care pe mulţi îi rănesc. A venit vremea să recunoaştem în adâncul inimii noastre că ne-am îndepărtat de Dumnezeu, s-a copt vremea pentru o întoarcere la leagănul dragostei răstignite.
În timpul Postului Mare adesea apar ispite, încercări, scandaluri şi căderi. Acestea ne vin ca să ne maturizăm mai mult, ca să ne echilibreze şi să ne cuminţească. Viaţa creştinilor, să nu uităm niciodată acest lucru!, este una a Crucii. Fără răstignire nu vine Învierea.
Postul Mare este o frumoasă şi bună pregătire, un coridor semiîntunecat care conduce către cămara cea plină de lumină. Picioarele pe care umblă Postul Mare sunt rugăciunea şi postul. Însă rugăciunea şi postul fără smerenie şi dragoste nu aduc nici un rod. Postul şi rugăciunea ţintesc să tempereze egoismul nostru.
Haideţi să nu pierdem prilejul pe care ni-l oferă, încă o dată, Postul Mare, de vreme ce, încet-încet, se apropie şi încheierea acestuia. În Biserică, problemele noastre îşi găsesc rezolvare. Iarna cea rece este urmată de primăvara. Triodul este urmat de Penticostar. Ştiut este că vremea înnorată niciodată nu este definitivă. După nor, e mai frumoasă vremea însorită. Acum însă, după cum spune un minunat tropar, este „vremea pocăinţei şi ceasul rugăciunii”.
Monahul Moise Aghioritul
Articol relatat de portalul pemptousia.ro
