Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere. Ne facem analize, căutăm medicamente care blochează doar efectele, uitând să mergem mai departe, spre cauza directă a suferinţelor noastre. La baza multora dintre bolile pe care le trăim stă lipsa iertării.
În general, acest diagnostic este privit cu reticenţă. Aceasta pentru că preferăm să ni se vorbească tot în limbajul corpului nostru, cu analize scrise pe hârtie şi cu remedii ce se găsesc aliniate, frumos şi la îndemână, în numeroasele farmacii care promit răspunsuri simple, cumpărate cu bani. Şi pentru că nu dorim să credem că o durere atât de concretă sau o stare de rău localizată în orice parte a corpului nostru poate avea o cauză aparent abstractă şi nedozabilă în laboratoarele de analiză. Păstrăm în noi resentimente vechi, dureri neiertate, efectul acestora în suflet fiind asemănător otrăvurilor, care mai apoi se manifestă în bolile trupului.
Iertarea, un proces care ne aduce libertate
Ce este iertarea? Iertarea este un act voluntar, liber, prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit. Este un proces care ne aduce libertate, adevărat fiind că „iertând altuia, nouă ne iertăm”. Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea şi prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstram mânie ascunsă în „ţinerea de minte a răului”, amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în noi înşine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele. Iniţial, a simţi furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită este o reacţie sănătoasă, firească şi uneori salvatoare. Ceea ce ne îmbolnăveşte este transformarea acestor sentimente în ură sau în dorinţă de răzbunare, care ne parazitează şi se hrănesc din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum, fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va ieşi iar la suprafaţă, fie pentru a ne desprinde de gândurile şi scenarile în care noi ne facem dreptate, despre care greşit şi inutil credem că va vindeca durerea pe care o trăim.
Iertarea, o faptă de iubire
A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi înşine. Nici o vină, fie şi una explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi înşine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacţiile acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.
Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt şi să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părţile din noi, blocate în conflict şi neacceptare.
Să privim iertarea ca pe un dar divin
Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deşi simţim că asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne ţin prizonieri în lanţurile de durere, deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu „să ridicăm piatra”, uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înşine, decât pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieţii noastre, despre lipsa cronică de iubire şi neacceptare personală care formează ziduri în faţa bucuriei după care tânjim.
Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deşi îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de fapt fiecare lucru din viaţa noastră. Dacă am învăţa să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferinţele sufletului ar fi mai scurte şi noi am putea să trăim mai frumos şi mai liber.
„Câtă vreme pun numai adevărul personal în prim-plan, iertarea nu-i posibilă”
Catalina: „Pentru mine, iertarea ţine de curaj. Nu sunt o curajoasă şi de aceea nu ştiu să iert. Frica sapă în mine răni care se umplu de veninul mâniei. Mă calmez apoi şi cred că starea mea de remuşcare cauzată de disputa cu cel care mi-a greşit e tot una cu iertarea, atâta vreme cât am fost onestă cu el, cât am respectat adevărul, cât mi-am apărat demnitatea. Nu cred că am iertat ceva cu adevărat. Am izbucnit, am argumentat, am reacţionat, am plâns, am suferit dar… atât. Câtă vreme pun numai adevărul personal în prim-plan, iertarea nu-i posibilă. Un gând bun, atunci, un cuvânt blând, spus în primul rând cu grijă pentru cel din faţa mea, este, cu adevărat, un dar. Eu nu pot ierta, mă rog doar să ierte Dumnezeu în mine, cum ştie el, poate cu bunătate, cu blândeţe şi grijă pentru semenul meu.”
„A ierta este un act voluntar şi conştient”
Roxana: „Am crezut mult timp că iertarea e sinonimă cu împăcarea. Că, dacă cineva îţi greşeşte şi îl ierţi, intervine inevitabil şi împăcarea. Gândind astfel, mi-a fost foarte greu să înţeleg cum să procedez atunci când relaţia cu o prietenă foarte apropiată s-a deteriorat, în urma unui conflict. Eu o acuzam că mi-a greşit, ea îmi reproşa că vina îmi aparţine. Simţeam că nu mai e cale de împăcare, dar îmi doream să găsesc liniştea şi să pot ierta.
În acea perioadă am citit într-un material că a ierta este un act voluntar şi conştient, ce poate fi urmat sau nu de o împăcare. Privind în urmă la relaţia noastră, am văzut-o ca pe un şir lung de tensiuni mocnite, nerezolvate, nediscutate de teama unui conflict. Iar când conflictul a izbucnit totuşi, relaţia neautentică de până atunci nu a rezistat. În acel moment am înţeles că ceea ce am putut oferi fiecare în cadrul relaţiei a fost insuficient, că am evoluat diferit şi că nu ne mai regăsim în imaginea pe care fiecare şi-a format-o, iniţial, despre cealaltă. Când am înţeles asta, mi-a fost uşor să accept şi să iert, m-am simţit liniştită, împăcată şi i-am dorit din tot sufletul fostei mele prietene să îşi găsească liniştea.”
Sursa: Ziarul Lumina, altarulcredintei.md
